Saturday, December 1, 2007

Despre Mara.

Despre Mara.

Mara tot timpul pleaca lasand urme in carne. Se uita in jos, in sus, inainte. Mara a invatat sa nu se uite inapoi pentru ca uneori o doare prea tare. Mara vrea sa vada numai in fata, spre alti oameni, alti ochi, alte maini, alte orizonturi, alte suflete si alte inimi. Mara da totul, apoi ia totul pentru ca vrea sa isi traiasca totul ei din plin. Mara vrea absolutul pentru ca un sentiment pe jumatate gustat nu isi are rostul. Mara iubeste putin, frumos, si pleaca repede. Mara lasa mereu urme, chiar daca nu vrea decat sa isi implineasca visurile. Mara e iubita uneori, parasita uneori, uitata uneori. Dar Mara vrea sa ii invete ca toate urmele trec candva. Mara vrea sa ii invete sa nu se uite inapoi.

Monday, November 12, 2007

Caprui Inghetat

Aseara a nins prima data. Stii, imi era dor de ninsoare. Imi era dor sa stau singura sub neonul din care ninge cu amintiri mici si albe si dese si moi si simple si complexe in simplitatea lor.

Acum s-a oprit. Si in jurul neonului, lumea a inghetat. Blocul nu mai clipeste si norii nu mai tremura. Zidul nu mai plange acum pentru iubiri trecute, nu-si mai izbeste palmele de cer.

Lumea a inghetat. Si tu ai inghetat in lumea aceea care pare atat de linistita in imobilitatea ei. Ochii nu iti mai cauta in jur, ci s-au oprit privind in jos, spre mainile care acum nu se mai joaca ci stau cu degetele intinse spre mine. Parul lung ti s-a oprit intr-un mic dans infinitezimal al invizibilitatii miscarii. E atat de liniste. Atat calm si atata fascinatie.

Au inghetat si eu ma plimb printre ei. Printre privirile lor pierdute si printre gandurile lor inpietrite in timp. Timpul ce se scurge pe langa ei si ei nu stiu. Ei stau nemiscati. Tristi. Goliti de sentimente. Goliti de viata.

Poate cand va incepe iar sa ninga, in fulgi isi vor gasi privirile pierdute in gol si sufletul prea rece ca sa mai respire.

Friday, September 7, 2007

Parcuri de distractii...

Parcuri de distractii. Acolo unde oameni si oameni isi amesteca vorbele si gandurile si celulele pentru un dram de adrenalina, pentru un zambet, pentru o atingere.

Parcuri de distractii. Unde te arunci, sari, te inalti, pici, aterizezi, te invarti, ametesti, ti-e bine, ti-e rau, tintesti, castigi, pierzi.

Parcuri de distractii. Unde intri cu entuziasm si iesi ori dorind mai mult, ori cu stomacul mult prea strans ca sa-ti mai poti dori ceva.

Parcuri de distractii. Cu inceput si sfarsit, cu intrare si iesire. Cu preturi de platit pentru fiecare senzatie.

Parcuri de distractie. Sau iubiri.

Friday, June 22, 2007

Pseudo-sentimente.

„Nu mai pot asa. Durerea mea o cauzeaza perisabilitatea iubirii noastre. Dezolanta e imaginea cuplului nostru care, desi demult perfect, se scufunda intr-un abis in care principiul vechimii este un handicap”

„Imi vorbesti in cuvinte mari, in neologisme insipide care imi dau fiori de gheata pe umeri. Imi vorbesti de parca as fi o straina. Asta am ajuns, nu? Doi straini care au impartit acelasi pat si aceeasi ceasca de cafea pentru prea multa vreme. Doi straini ce au visat in verde si albastru o lume care nu le apartine, sau in care nu incap unul langa altul. Durerea ta nu exista. Pentru un necunoscut nu suferi. Poate sa-ti inspire o mila de moment, insa nu suferinta de care spui tu. Culplul nostru nu a fost perfect. Sau poate a fost mai demult... atunci cand inca visam strazi negre luminate de doi oameni ce-si strang mainile intr-un pueril joc al iubirii”

Thursday, May 31, 2007

Fluturi si Omide

Un fluture albastru zboara langa mine, imi inconjoara parul, imi strange sufletul in praful alb de pe aripile lui mici.

Un fluture negru mi se asaza pe deget si urca spre inelul deja vechi, atingandu-mi toate isele si toate gandurile ce te privesc cu ardoare.

Un fluture rosu mi s-a pus pe genunchi, si mangaie toate amprentele tale, toate degetele ce s-a plimbat pe acolo, toate momentele in care tu ai fost imprastiat pe corpul meu, in particule mici de iubire.

Un fluture mov imi canta buzele, imi danseaza ochii si imi asculta pleoapele, varsand pulbere alba pe obrajii mei umezi. El stie. El a fost omida... mica, insignifianta si urata. Astept si eu sa imi creasca aripi verzi si sa zbor cu ele spre alte singuratati.

Sunday, May 6, 2007

Dor

Ti-e dor de mine? Ti-e dor de ochii si mainile mele in care te pierzi cu privirea si cu mintea? Ti-e dor de parfumul meu care te ametea? Ti-e dor de cuvintele mele potrivite si alese? Ti-e dor de buzele mele mici si rasfrante? Ti-e dor de atingerea mea fina pe alunita ta de pe obraz? Ti-e dor sa dansezi cu mine noaptea pe strada? Ti-e dor sa bem cafea dimineata la 4 jumate? Ti-e dor de mine?

Mie mi-e dor de vocea ta. Si de degetele tale lungi. Si de privirea ta care ma mangaia incet pe brat. Si de atingerea ta calda pe gatul meu. Si de tot ce ai insemnat tu pentru mine. Si de tot ce eram eu atunci cand eram impreuna. Si de fericirea mea ce dansa incet prin tine. Si de fericirea ta ce era salasluita in mine si imi zambea timid. Si de tot ce esti tu. De tine. Mi-e dor de tine si imi e prea frica sa iti spun ceea ce simt.

Tigara mea aprinsa e din nou cea care imi asculta lacrimile. Carora le e dor de tine. Si bucataria mea e singura care imi adaposteste tristeatea. Careia ii e dor de tine. Cana mea de cafea, inelul de pe deget, lingurita de pe masa, picurii de apa ce curg incet din robinet, planta uscata... iti duc dorul. Pentru ca tu ai fost ceva in mine, ceva ce ma intregea, ceva ce ma facea sa cant singura in casa, ceva ce ma facea sa ma misc frumos pe orice melodie. “Everywhere I go there’s a love song that reminds me of you”. Pana si tastele astea imi aduc aminte de tine si de ceea ce eram eu cu tine. Si ceea ce ma faceai sa fiu.

Acum, cand ma trezesc, tu nu esti langa mine. Tu nu imi spui “buna dimineata” si nu ma pupi pe spate. Si nu imi strangi mana ca sa imi spui “te iubesc”. Si nu esti aici. Si doare. Si nu stiu ce vreau. Sa ma doara sau sa regret. Sa plang sau sa traiesc intr-o amintire. Sa ma plimb sau sa zac pe jos in camera mea. Sa beau un vin rosu dintr-un pahar cu piciorul lung sau sa fumez tigara dupa tigara dupa tigara dupa amintire dupa amintire dupa amintire.

Cred ca mi-e dor de tine. Cred ca inca esti aici cumva. Si cred ca nu vreau sa pleci. Si cred ca e timpul sa te las sa zbori in alte minti. Dar cred ca inca nu sunt pregatita sa renunt la ceva ce am fost eu, la ceva ce am fost amandoi, la ceva ce ma bantuie, la ceva ce ma face sa zambesc amar si suparat. La tine. La mine. La noi.

M.

Mara

Uitandu-ma acum la viata mea, chiar daca e 2:36 si eu nu pot sa dorm, mi se pare ca ceva mereu a lipsit sau nu a vrut sa intre. Il vad tot timpul, tot timpul ii caut privirea sau imi doresc ca, undeva in spatele retinei mele, sa apara el. Chiar daca aparent nu conteaza, ideea de a-l sti undeva in apropiere imi face oarecum bine.

Imi dau seama ca mereu am fost “tipa aia ciudata”, cu ochi negri si esarfa mare in jurul gatului, cu privirea trista si cu mainile care mereu se agitau. Se agitau pentru ca mereu erau in cautarea unui ceva care sa ma faca sa ma simt mai bine. Si cuvintele de prisos nu parea sa ma atinga intr-un oarecare fel. Si chiar daca tigara mea era mereu aprinsa, undeva in sufletul meu ceva refuza sa se aprinda, indiferent de cate ori aprindeam bricheta.

Imi place sa stau pe acoperisul blocului meu. Pentru ca sunt singura in singuratatea mea, pentru ca nu e nimeni care sa ma intrebe de ce sunt trista, pentru ca nu e nimeni care sa imi monitorizeze numarul de tigari sau numarul de lacrimi. Si stiu ca undeva, intre toate luminitele alea de departe care se joaca monoton, e altcineva. Acel altcineva pe care il caut fara sa imi dau seama unde ar trebui sa ma uit.

Singuratatea mea e fericita. Pentru ca o las sa isi intinda aripile destructive, asezand o pasla umeda pe ochii mei. Si, desi nu vreau sa mai fie asa, noaptea pe acoperis imi face bine sa fiu singura, sa ma joc cu vantul fara sa trebuiasca sa imi prefac fericirea sau zambetul singur. Vantul imi zambeste si el, imi ravaseste parul castaniu si imi desface esarfa, in care ma inchid din nou, incercand sa ma inchid intr-o luminita de departe. Vantul imi zambeste iar…

Mihnea

Astazi iar mi-a parut trista. Inchisa in esarfa ei, cu capul plecat si cu fumul langa ea, de parca nu ar fi vrut sa accepte un alt prieten, de parca ar fi vrut sa isi scrie tristetea in nicotina si gudron. Mi-e atat de greu sa o inteleg, sa ii inteleg singuratea care i se citeste in ochi. Am senzatia stupida ca ii place singuratatea ei, ca o accepta in ea desi nu ar trebui. Dar ea nu vrea sa lase altcineva sa se apropie, sa ii intre in aura albastra de fum care miroase frumos. Tigara mea se fumeaza singura, pentru ca imi umplu plamanii cu fumul ei, pe care incerc sa i-l iau.

Degetele ei cauta ceva. Ochii ei cauta ceva. Pasii ei cauta ceva. Dar ceva-ul ei nu cred ca stiu ce este. As fi vrut sa pot sa o iau de mana si sa o port in fericirea mea, sa ii picur zambete in ochi. Sa ii vad un altfel de ras, nu unul gol, care nu exprima nimic in afara de politete. Sa ma joc cu arta din mintea ei. Dar ea e prea departe…

Mara

Imi plimb pasii inceti prin casa. Imi caut locul. Si vreau sa il gasesc pe pat, langa cartea asta veche sau langa scrumiera de pe noptiera. Am inceput sa desenez. Sa desenez forme care nici eu nu stiu ce inseamna, dar care sper ca, la sfarsit, se vor definitiva in ceva ce sa semene catusi de putin cu sufletul meu. Imi face bine sa desenez, imi place ca degetele mele gandesc si privesc in jur, catre toate lucrurile care ma definesc si ma contureaza.

Imi aprind o alta tigara si ma bucur de ea asa cum nu stiu sa ma bucur de altceva. Si, desi stiu ca persoana din spatele usii e el, nu incep sa tremur si il las sa paseasca in camera mea in care miroase a carti vechi, a fum de tigara, a sentimente uitate si a bucurie timida. Il las sa paseasca in universul portocaliu, in viata albastra, in buzele roz, in unghiile negre, in zambetul pe care il afisez langa el. Il las sa isi poarte acum pasii inceti prin viata mea mica, prin viata care avea nevoie de el.

Mihnea

E frumos pe acoperisul ei. E frumos sa imi vad zambetul proiectat pe chipul ei. E frumos sa imi vad viata colorata cu culorile acum vii din ea. Mi-a placut sa vad cum fumul de langa ea s-a contopit cu fumul de langa mine, si ea s-a lasat purtata de vant in bratele mele. Am gasit un loc in care sa isi ingroape singuratatea, in care sa isi desfaca esarfa si in care sa isi aprinda tigara. Tigara ei miroase a tot ce e mai frumos, strans in particule de fum albastru care o imbratiseaza asa cum o imbratisez eu acum. Si ea se lasa imbratisata, si zambetul ei nu mai e gol…

Sunday, January 28, 2007

Marti noapte?

Stiu care e gresala pe care o repet intr-una, fara sa fiu atenta la sufletul meu si la ce se poate crea acolo unde la un moment dat erau sentimente, fara sa imi pese de repercusiuni, fara sa vad unde ma avant, si in ce neant ma prabusesc cu o constanta groteasca, noapte dupa noapte, pas dupa pas.

In fiecare seara, ma pun in pat langa tine, langa golul pe care l-ai lasat. In fiecare seara adorm cu mana pe perna, iar de pe noptiera ma vegheaza scrumiera din care inca iese fumul ultimei tigari, ultimei amintiri.

In fiecare seara adorm cu gandurile departe, cu mintea acolo… la ultimul schimb de priviri, la ultimul ceai impreuna, la ultima frunza care s-a rupt sub piciorul tau. Si in fiecare seara fumul din scrumiera se pierde in camera, in rotocoale tremurande.

Nu vreau sa ma mai torturez asa cum fac mereu. Nu vreau sa iti pastrez amintirea in noul meu castel. Nu vreau nici sa iti dau drumul din palma si sa te pierzi in rotocoale albastre de amintiri. Nu vreau sa ma mai joc cu urmele mainilor tale de pe perna. Nu vreau sa renunt, dar nu vreau sa ramai.

Vreau doar ca amintirea ta sa ramana ca si neonul de afara, care palpaie si imi lasa timp pentru un intuneric periodic de care am nevoie.

Friday, January 26, 2007

O alta luni?

Inca te mai caut. Cu privirea rugatoare, cu mainile tremurand si cu sufletul ingropat intr-o spaima ciudata.

Imi aprind tigara si sper ca, dupa ce deschid ochii inlacrimati de la fum, sa fii tu aici.

Inca te mai caut. In spatele fumului ce-mi abureste mintea, in spatele minciunilor, in spatele fetelor cadaverice care ma inconjoara, in spatele cuvintelor si aproape de mine.

Ma amestec cu scrumul si fug din propriu-mi corp intr-o rafala de vant, intre frunze si praf, intre amintiri si dorinta de uitare.

Intuneric si ruine. Imi construiesc un nou „eu”, cu imaginile vazute prin buricele degetelor. Imi proiectez imaginea pe suflet, uitand esteticul, uitand lumina, lasand ochii inchisi, pastrand sentimente si asteptari oarbe; constructii inegale, margini neslefuite si tigari aprinse, parfum dulceag de scortisoara si muzica in surdina, lacrimi ce-si sapa locul in noile ziduri, zambete care alcatuiesc ferestrele mari.

Inca te mai caut. In colosala-mi constructie, in pereti vechi ai mintii, in cufarul prafuit cu amintiri.

Inca ma mai caut. In tine. In ceea ce ai fost. In ceea ce nu mai esti. In ce sunt eu acum.

Sunday, January 7, 2007

Duminica

Ma plimb printr-o ploaie trista si anosta, rupta de lumea cotidiana intr-o miscare continua. Imi pierd umbrela unde si nu vreau sa ma mai uit in spate dupa ea, parca incercand sa imi pierd grijile in intunericul de duminica, intre stropii ce imi gadila palmele.

E bine acasa. E bine in bucatarie cu tigara aprinsa, cu ochii stinsi, cu tentativa de a ma uita intr-o fotografie ruseasca si ciudata. Imi tin sufletul trist in palma, il privesc cu ochii inchisi si ii daruiesc o lacrima albastra.

Desenez cu mana prin scrum. Desenez o forma fara sa o vad, o forma care se muleaza dupa mine, dupa ritmul respiratiei mele, dupa reminiscentele lui, dupa cantecele acelea, dupa sentimentele astea.

Sufletul meu se misca odata cu fumul si cu un vis vechi si prafuit. Sufletul meu se asaza pe inimioarele de scrum de pe masa.