Sunday, May 6, 2007

M.

Mara

Uitandu-ma acum la viata mea, chiar daca e 2:36 si eu nu pot sa dorm, mi se pare ca ceva mereu a lipsit sau nu a vrut sa intre. Il vad tot timpul, tot timpul ii caut privirea sau imi doresc ca, undeva in spatele retinei mele, sa apara el. Chiar daca aparent nu conteaza, ideea de a-l sti undeva in apropiere imi face oarecum bine.

Imi dau seama ca mereu am fost “tipa aia ciudata”, cu ochi negri si esarfa mare in jurul gatului, cu privirea trista si cu mainile care mereu se agitau. Se agitau pentru ca mereu erau in cautarea unui ceva care sa ma faca sa ma simt mai bine. Si cuvintele de prisos nu parea sa ma atinga intr-un oarecare fel. Si chiar daca tigara mea era mereu aprinsa, undeva in sufletul meu ceva refuza sa se aprinda, indiferent de cate ori aprindeam bricheta.

Imi place sa stau pe acoperisul blocului meu. Pentru ca sunt singura in singuratatea mea, pentru ca nu e nimeni care sa ma intrebe de ce sunt trista, pentru ca nu e nimeni care sa imi monitorizeze numarul de tigari sau numarul de lacrimi. Si stiu ca undeva, intre toate luminitele alea de departe care se joaca monoton, e altcineva. Acel altcineva pe care il caut fara sa imi dau seama unde ar trebui sa ma uit.

Singuratatea mea e fericita. Pentru ca o las sa isi intinda aripile destructive, asezand o pasla umeda pe ochii mei. Si, desi nu vreau sa mai fie asa, noaptea pe acoperis imi face bine sa fiu singura, sa ma joc cu vantul fara sa trebuiasca sa imi prefac fericirea sau zambetul singur. Vantul imi zambeste si el, imi ravaseste parul castaniu si imi desface esarfa, in care ma inchid din nou, incercand sa ma inchid intr-o luminita de departe. Vantul imi zambeste iar…

Mihnea

Astazi iar mi-a parut trista. Inchisa in esarfa ei, cu capul plecat si cu fumul langa ea, de parca nu ar fi vrut sa accepte un alt prieten, de parca ar fi vrut sa isi scrie tristetea in nicotina si gudron. Mi-e atat de greu sa o inteleg, sa ii inteleg singuratea care i se citeste in ochi. Am senzatia stupida ca ii place singuratatea ei, ca o accepta in ea desi nu ar trebui. Dar ea nu vrea sa lase altcineva sa se apropie, sa ii intre in aura albastra de fum care miroase frumos. Tigara mea se fumeaza singura, pentru ca imi umplu plamanii cu fumul ei, pe care incerc sa i-l iau.

Degetele ei cauta ceva. Ochii ei cauta ceva. Pasii ei cauta ceva. Dar ceva-ul ei nu cred ca stiu ce este. As fi vrut sa pot sa o iau de mana si sa o port in fericirea mea, sa ii picur zambete in ochi. Sa ii vad un altfel de ras, nu unul gol, care nu exprima nimic in afara de politete. Sa ma joc cu arta din mintea ei. Dar ea e prea departe…

Mara

Imi plimb pasii inceti prin casa. Imi caut locul. Si vreau sa il gasesc pe pat, langa cartea asta veche sau langa scrumiera de pe noptiera. Am inceput sa desenez. Sa desenez forme care nici eu nu stiu ce inseamna, dar care sper ca, la sfarsit, se vor definitiva in ceva ce sa semene catusi de putin cu sufletul meu. Imi face bine sa desenez, imi place ca degetele mele gandesc si privesc in jur, catre toate lucrurile care ma definesc si ma contureaza.

Imi aprind o alta tigara si ma bucur de ea asa cum nu stiu sa ma bucur de altceva. Si, desi stiu ca persoana din spatele usii e el, nu incep sa tremur si il las sa paseasca in camera mea in care miroase a carti vechi, a fum de tigara, a sentimente uitate si a bucurie timida. Il las sa paseasca in universul portocaliu, in viata albastra, in buzele roz, in unghiile negre, in zambetul pe care il afisez langa el. Il las sa isi poarte acum pasii inceti prin viata mea mica, prin viata care avea nevoie de el.

Mihnea

E frumos pe acoperisul ei. E frumos sa imi vad zambetul proiectat pe chipul ei. E frumos sa imi vad viata colorata cu culorile acum vii din ea. Mi-a placut sa vad cum fumul de langa ea s-a contopit cu fumul de langa mine, si ea s-a lasat purtata de vant in bratele mele. Am gasit un loc in care sa isi ingroape singuratatea, in care sa isi desfaca esarfa si in care sa isi aprinda tigara. Tigara ei miroase a tot ce e mai frumos, strans in particule de fum albastru care o imbratiseaza asa cum o imbratisez eu acum. Si ea se lasa imbratisata, si zambetul ei nu mai e gol…

1 comment:

Moni said...

frumos e putin spus...
e asa, ca o carte ce nu o lasi din mana pana nu o citesti toata. e suspansul ala, si amalgamul ala de sentimente indescriptibile. e ca mirosul ala specific ce iti aminteste de copilarie. e senzatia aia de deja-vu care pur si simplu nu te lasa sa te simti singur...
si as putea continua la infinit...