Wednesday, November 19, 2008

//Leapsa :)

primita de la "Ma ning in fluturi"
Ce as face cu un borcan...
- as pune inceputul cate unui vis, ca sa mi-l reamintesc, asa cum iti amintesti un vers dupa primul cuvant
- as face o mica plaja si o mare, iar din cand in cand l-as agita ca sa fie valuri mari
- colectie de tigari
- i-as da un nume, l-as decora frumos si l-as aseza undeva in camera
- as strange scrumul tuturor amintirilor mele.

Daca aveti si voi ganduri cu un borcan, feel free to share.

Friday, November 14, 2008

Ascunsa intr-un ceas de mana...

Ascunsa intr-un ceas de mana, ea asculta timpul ce-i spunea povesti. Incet, cu pasi domoli, se plimba printre cifre si ace, in camera ei ferita de lume.
Poate ca inainte i-ar fi pasat ca timpul nu vroia sa o astepte, dar acum, pitita in timp, contempla firav ticaitul ce ii era zgomot de fond. Vedea lumea de pe mana lui, fiecare detaliu, fiecare fata si fiecare mana. Era acolo, langa el, experimentand mental tot ceea ce el simtea si atingea. El ii simtea prezenta, ca o fantasma ce-i purta pasii.
Timpul ei trecea, ea se balansa pe secundar ca pe un leagan, sarea pe minutar si se misca lent odata cu el, dansand ore si minute. Uneori ea canta si atunci el, auzindu-i vocea stinsa, zambea fara sa stie de ce. Cand ea plangea, timpul isi castiga independenta si alerga nebun inainte si inapoi, insesizabil. Timpul o simtea acolo si ii spunea povestea lui eterna, pendularea nesfarsita la care era supus.
Dar el, el o purta la incheietura fara sa-si dea seama, nestiind ce-i parfuma mana cu scortisoara. Simtea ca iubeste ceva nevazut, o entitate ce-i bantuia mintea. El o stia acolo, la fel ca timpul, mereu acolo. Stiind asta, ea il iubea mai mult si zambea un zambet frant, constienta ca el nu va fi niciodata tangibil.

Monday, September 15, 2008

(Nu) Te iubesc (?) - pentru alti doi oameni dragi

Te iubesc. Pentru ca mereu ma saruti cand nu ma astept si ai grija sa imi placa. Pentru ca, uneori, imi atingi umarul cu atata tandrete incat incep sa cred tot ce imi spui. Pentru ca mereu cand suntem impreuna, imi soptesti ce deseori am nevoie sa aud, fara ca tu sa stii asta de fapt. Pentru ca stii ca sunt dificila, paradoxala si ciudata si accepti asta, desi mi-o repeti atat de frecvent.
Te iubesc? Am momente cand sunt atat de suparata pe tine, de devastata din cauza tuturor lucrurilor pe care tu nu le faci. Mi se intampla sa am stari dubioase din cauza simplei tale prezente ce ma ravaseste la un atat de profound nivel. Atunci simt ca pierd fluturii din stomac, ca uit ce ar trebui sa simt, ca nu imi bag in seama freamatul.
Nu te iubesc. Pierd ceea ce ar fi trebuit sa pastrez; detalii semnificative, locuri si fete. Am pierdut contactul cu noi pe parcus. Nu stiu inca exact daca asta am vrut, dar se intampla. Ma hranesc din amintiri, fie ele vechi sau noi, si uit ca amandoi ne-am maturizat in alte directii, ca ceea ce parea atat de usor si de firesc, devine un oarecare supliciu, o adevarata indoiala din partea mea.
Totusi, imi pare rau ca ai plecat.

Scrisoare unui necunoscut.

Cand stai multe ore inchis intre aceiasi 4 metri de vagon-compartiment, e imposibil sa nu alegi, mai mult sau mai putin aleator, cel putin un om pe care sa il analizezi intr-o oarecare masura.
Eu, in inter-city-ul mirific al zilei de azi, te-am ales pe tine, om aflat la 2 scaune distanta. Poate la un moment dat o sa te intrebi de ce tocmai tu, in bietul tau tricou bleu, blugii rupti si adidasii chinezesti, mi-ai sarit in ochi. Practic, nici eu nu stiu. Cert este, inca, e in mintea mea, tu ai un patetism aparte, care mi-a atras imaginatia.
E posibil sa fie doar un cacat de aparenta, dar e singura chestie dupa care ma pot ghida, ce-i drept – superficiala. Pentru mine, reprezinti oarecum un Frederic Beigbeder (scriitor francez) autohton, mai zdrentaros si cu o cocaina mai ieftina in sistem. Drogat, schitzofrenic, paranoic, genul de boem care, desi se invarte pe la patruj’ de ani, inca poarta jeansi rupti si se uita curios pe geamul trenului, asteptand statia in care sa isi fumeze tigara, probabil admirand decolteul blondei roz din stanga.
Iti arunci corpul in alte scaune dupa fiecare oprire, cred ca nu iti gasesti locul nicaieri, poate chiar e ceva mai general decat poa’ s-arate un mic obicei intr-un tren. Arunci priviri disperate in jur, cautand o Lolita sau o Lena (ca tot vorbeam de Beigbeder – citeste “Iarta-ma… ajuta-ma” , necunoscutule), pe care sa-ti imaginezi ca o regulezi intr-o seara, ametit de vodka si de cocaina, totusi cu atata sensibilitate incat sa para chiar normal, oarecum permis, si nu o actiune bolnava.
Mi-am imaginat doar un scenariu pe baza unor perceptii. Scenariu deranjant. Totusi permis, datorita fictivului. E totul o inventie a unei minti pe cat de bolnava, pe atat de creatoare in diectia asta.
Imi cer scuze si ma-nclin.

Am uitat

Ti-am spus de curand ca te iubesc? Am uitat, nu-i asa? Am uitat sa am grija de ochii tai si de mainile tale cu degete lungi. Am uitat sa ma uit atenta la tine si sa-mi simt picioarele alunecand incet spre o alta podea. Am uitat cum sa-mi tin mana pe gatul tau ca sa imi simti atingerea pana in maduva oaselor. Am uitat fluturii ce-mi alergau nebuni prin stomac atunci cand, si din gresala, ma atingeai. Am uitat sa imi strang ochii, ca atunci cand plecai, de frica sa nu iti vad despartirea. Am uitat sa plang in spatele tau din cauza tristetii mele cufundate in prea multe taceri. Am uitat sa tin in brate cu toata forta mea secretul mic si nevinovat al iubirii noastre. Am uitat si sa ma bucur de taina noastra ce era atat de pretioasa, de fragila si de puternica, totodata. Am uitat sa ma pierd in cuvintele ce le rostim amandoi fara melodie. Am mai uitat sa iti citesc cartea din suflet si sa stiu cum imi vei prinde mana, in fiecare clipa. Am uitat de banca pe care stateam uneori cu gandul departe la un om atat de aproape in sufletul meu. Am uitat cum tot ce imi doream era “atunci”, cand asta era tot ce stiam sa vreau, era tot ce ma bantuia. Am uitat toate astea, si imi pare rau… dar nu am uitat ca te iubesc.

Tuesday, July 22, 2008

Poate.

Descoperim in fiecare zi ceva sau cineva nou. Cineva poate intersant, ceva poate abstract. Poate nu conteaza, sau poate ajunge sa conteze mult prea mult.
Ieri ai descoperit un hotel fascinant, la fel ca toate hotelurile. Cred ca era aerul, sau starea ta dubioasa, sau fumul din plamani, dar holul cel lung parea sa ascunda mii de povesti, de oameni, de iubiri si de singuratati.. obosit, intri mereu intr-o camera impersonala, cu cearsafuri curate, paturi facute, tablori nesemnificative, televizoare cu ecran mic, telecomenzi cu zeci de amprente pe fiecare buton, un pahar gol si un spatiu oarecum vid.
Poate o sa iti asezi cateva haine in dulap si o sa mergi la baie sa te speli pe fata ca apoi sa vezi in oglinda acelasi om dezamagitor, cu apa amestecandu-se cu lacrimile unei izolari cretine. Poate te vei arunca in patul perfect intins de ceva camerista plictisita si o sa te uiti pe tavan, asternandu-ti ganduri uitate.
O sa iti aprinzi o tigara pe care o sa o savurezi ca si cum ar fi a ei si ai avea voie sa tragi patru fumuri pline de sentimente pe care ea le-a lasat pe mucul de Lucky Strike. O sa te gandesti la gatul ei lung, la mainile ei delicate si la sanii ei mici, poate chiar iti va fi dor de ea, si asta o sa te plesneasca in moalele capului, dar va fi o tampenie sado-masochista. De ce continui sa te gandesti la ea? E departe, e cu acel el, acolo departe, intr-o alta camera in care amprenta ei se joaca pe fiecare perete, pe cand tu te zbati cu ego-ul tau in cea mai impersonala camera pe care ai gasit-o.
Poate o sa iti aprinzi o alta tigara in al carui fum o vei gasi tot pe ea. Aceeasi ea, mereu, ca un vis din care nu vrei sa te trezesti. Poate acum cand auzi pasi pe holul lung si trist, iti dai seama ca ti-e dor de ea. Iti dai seama ca ar trebui sa mai fie un Lucky in scrumiera, ca nu doar sufletul tau ar trebui sa se fumeze singur…

Wednesday, May 28, 2008

Timp ?

“Nu mai clipi atat de des, ai sa pierzi imaginea si timpul acum ne joaca feste. Cred ca nu-mi mai pot da seama daca merge inainte, inapoi sau in zig zag prin mine. Nu stiu cat e ceasul, si nu vreau sa stiu. Azi, timpul meu e incert”

El avea ochii incetosati din cauza efortului de a-I tine larg deschisi, sa-I absoarba fiecare trasatura. Vroia ca ea sa ii fie imprimata pe fiecare centimentru al creierului. Vroia sa nu o mai uite niciodata, desi termenii ii sunau ambiguu pana acum.

Ea il privea cu palma, cercetandu-i fiecare cuta a corpului cu delicatetea-i specifica, avand grija cu care tii in mana o picatura de mercur, ce nu are voie sa cada sau sa se destrame. Clipea ca si cum ar fotografia inafatisarea lui din fiecare unghi, mereu mai implicate, mereu cu mai multa pasiune.

“Ascunde-ma intre genele tale, asa ne vom vedea mereu, iar as putea oricand sa iti invadez retina asa cum faci tu acum. Ascunde-ma intr-un loc de care sa stim doar noi, intr-un cuvant sau un fir de praf. Adaposteste-ma.”

Incet, ceata lui devine opaca si clipitul e imminent. Pregatit pentru imaginea ei firava, el deschide ochii spre vid… timpul lor nu a vrut sa ii mai astepte.

Proiectie.

Cand eram mai mica, o doamna dintr-un accelerat prafuit imi zicea ca sunetul trenului seamana cu un murmur de “te duc-te-aduc” continuu. Ca, de fapt, trenul are un glas cu care imi vorbea mie si altor calatori ce puteau sa il inteleaga.

Mi-a ramas in cap ceea ce mi-a zis si mi-am amintit acum, cand stau intr-un inter city care nu mai miroase a comunism, a vinilin maro pe care scrie “CFR”.

Pe langa sunetul de “te duc-te-aduc” nu se mai aude decat cel al usilor ce se deschid la apasarea unui buton si sforaitul incet al doamnei din fata mea. Geamurile nu se pot deschide toate, si in tren aerul e inchis, dar asta nu conteaza pentru ca, teoretic, e aer conditionat. Pe-atunci, insa, acceleratul Satu-Mare – Cluj Napoca nu avea decat niste gemulete pe care le puteam deschide, murdare de amprente, la fel ca si usile compartimentului maro.

Mai trece cate-un nene obosit cu “cafelute si berica”, plictisit de replica pe care e nevoit sa o repete in fiecare vagon, aratand tava cu cu pahare de plastic pe jumatate goale de cafea, cu dozele de bere si de suc.

Doamna din fata mea sforaie. Langa ea, o alta mai in varsta exclama soptit “si aici ploaie”. Tocmai am trecut de Predeal. Ea se uita pe geam, cu perdeluta albastra in mana si cu o figura trista si obosita, cu riduri proeminente. Totusi, are unghiile roz la maini si picioare, cercei, inele si un lant lat de aur pe care il tine la vedere. Uneori mai ofteaza cu gandul anilor trecuti; poate se gandeste si ea la trenurile scrijelite, la vopseaua sarita, la scaunele maro, compartimentele maro. Isi ia o revista de medicina naturista si citeste lenesa cateva randuri, apoi o lasa si se cufunda iar in gandurile tineretii trecute. “Pacat”. Mai trece cate un calator, cate un controlor se mai uita inauntru, dar nu gaseste decat aceleasi trei fete plictisite, din trei generatii diferite.

Poate ca, daca ar intra, doamna in varsta s-ar arata amabila, ar vorbi de cat de scump e biletul si de cum a crescut ea singura trei copii si acum isi creste nepotii. Se uita la mana in care anii au sapat santuri, la picioarele imbatranite, apoi iar ii fuge privirea pe geam. Langa ea, doamna din fata mea inca doarme.

Eu nu spun nimic si scriu in continuare despre ele, despre cum se proiecteaza imaginea lor pe retina mea. O usa iar se deschide si se inchide la loc, un batranel isi lipeste nasul de geamul compartimentului… “aici nu e 73..ma duc mai departe”, si trenul isi schimba murmurul de “te duc, te-aduc” intr-unul continuu, care nu mai spune nimic. Pe geam se prelinge un picur de ploaie, iar in spatele lui incep sa se vada blocurile gri brasovene.

“Ehei, mama, mai avem mult pana ajungem acasa…”

Sunday, April 13, 2008

Uita [-te]

Ai uitat deja, nu?

Sunt sigura ca ai uitat.

Pentru ca atunci cand totul se intampla, lumea uitase cu totul de noi, si noi uitasem cu totul de noi. De aceea ai uitat.

Si pentru ca ploua. Cu stropi mari si cafenii peste gri-ul nostru, acoperindu-ne miscarile cu pasle de ganduri.

Si poate pentru ca erau tei in jurul nostru. Tei mari ce miroseau a primavara si a seri pierdute de mana in parc, cu ochii spre gene timide. Tei ce ne ascundeau intre frunze si parfum dulceag.

Poate si pentru ca ne uitam in gol si nu ziceam nimic, desi atunci ar fi trebuit sa fi spus totul. Povesti din spatele unor cuvinte. Lumi din spatele unor cuvinte. Oameni in spatele cuintelor.

Sau poate pentru ca eram mult prea adanciti in spatiul dintre noi, in campuri energetice anexe, in arcuiri de vant si petale.

Ai uitat deja, nu?

Thursday, March 6, 2008

Urma.

Ea sta pe jumatate goala intinsa pe pernele lui albe. Pernele cusute de mama lui, de care isi lipeste spatele gol, imbibandu-le cu fum de tigara.

El se uita la ea, ii mangaie mana, umarul, gatul, ochii. Ea lacrimeaza fara a clipi macar si stie ca se apropie momentul crunt, trist si taios. E de parca o lama de 10, invizibila dar oarecum palpabila, taie o poza in care sunt ei doi. O taie in mijloc si, nemilos, arunca bucatile pe continente diferite, sperand sa nu se mai regaseasca niciodata.

“Tu te-ai intamplat. Esti minunea ce nu o sa o mai gasesc. Pentru ca erai aici, acolo, iubindu-ma neconditionat. Tu… te-ai intamplat si urmele tale nu vor mai putea fi sterse de nicio radiera, de nicio alta amprenta. De niciun alt suflet. Tu, inceput, sfarsit, minune, intamplare, fericire, iubire, totul.”

Cand cuvintele lui nu isi mai gasesc glas, o umbra iese incet din camera, lasand in urma parfum feminin si o tigara fumegand.

Thursday, February 14, 2008

5 (Cinci)

Cinci cafele. Cinci treziri successive la realitate. Cinci flash-back-uri perfide ce ma arunca intr-o tulburare sinistra. Cinci oameni ce ma tin de mana in cinci feluri diferite. Cinci degete pe care mi le-am plimbat prin corpul tau. Cinci amintiri frumoase in cinci locuri diferite. Cinci spatii goale lasate de un singur om intr-o singura inima. Cinci povesti triste spuse de cinci perechi de buze. Cinci inimi ce-si trimit plasele spre a mea. Cinci pasi prin camera goala. Cinci tigari fumate in scrumiera veche de sticla. Cinci melodii ce se repeat obsedant in mintea mea golita. Cinci fire de praf pe sufletul meu ce a uitat sa iubeasca. Cinci idei marete si tot cinci care nu se indeplinesc. Cinci ganduri. Toate plutesc spre acelasi el.