Monday, September 30, 2013

Mara acum.



Cine sunt eu pentru tine?
Ești un cuvânt frumos! Ești o melodie plăcută.
Ești singurătatea dintr-un pahar de vin și-o țigară. Esti idealul imposibil de avut. Nu de atins. De păstrat. Ești sufletul de prea demult și de prea departe.

Mara?
Mara e acolo. Mara a plecat cu urmele-i în carne. Mara mai zâmbește amar gândindu-se la tine și la o noapte frumoasă care, în trecut, a fost o ancoră. Mara nu se ancorează în trecut.

Dar Mara e aici.
Mara e aici atunci când demonii prezentului sunt prea mulți și o atragi înapoi în ceea ce a fost cu idei asupra a celor ce ar fi putut să fie. Când pantalonii negri pleacă, atunci când vinul e doar al ei, Mara lasă ultima ancoră neridicată să o înece în vâltorile trecutului. 

Dar Mara? Mara ce vrea?
Mara vrea să fie umană. Mara vrea să fii tu uman. Mara vrea să știe că ancora ei poate să rămână peste ani, că mlaștinile mundane nu o să o distrugă și că fărâmele ei au să se contopească, la un moment dat, într-un întreg. Dar știe. Știe că nici ea, nici tu, nu veți fi fericiți.
Ea știe că și ea, și tu, trebuie să agitați nisipuri cu ancorele voastre grele. Știe că cicatricile lor au numele vostru și că durerea lor va găsi mereu alinare între voi. 

Mara știe că oricând va avea un refugiu scurt în sufletul tău și că pantalonii negri nu vor fi niciodată mai frumoși decât tricoul tău alb de atunci.

Tuesday, August 13, 2013

Prea mult.



Cât timp a trecut? Prea mult? 

Atât de mult încât ceasurile de mână nu mai miros a scorțișoară și podelele nu mai fug pentru ca îți înfigi tocurile în ele așa cum înfigi fiecare ciob rămas din suflet în orice sentiment nobil și frumos.

Spunea cineva că Mara e doar o altă „ea” învăluită în cinism, fum de țigară și sarcasm. Ce ușor e să nu te uiți dincolo de niște ochi triști și mâini tremurânde. Ce ușor e să te ascunzi atât de bine după suprafețe bine clădite și aparent opace. 

Te mai gândești uneori cât de frumos era verdele? Cât de ușor era înainte de atâtea sticle de vin? Cât de liniște era în tine înainte de atât de multe perindări alte atâtor mâini pe corpul tău? Și atât de puține pe suflet? 

Când a plecat sufletul tău? Când au ajuns atingerile pur fizice? Și de ce le-ai lăsat așa? De ce nu le-ai oprit? 

Pentru că blugii sunt mai ușor de luat de pe jos decât bucăți de simțire. Pentru că un sutien se desface mai ușor decât o inimă. Și pentru că e mai simplu să te dezbraci de lenjerie decât de carcase de fier, suprapuse unele peste altele, cu fiecare parte frântă de suflet.