Ascunsa printre cuvinte.

Blank

2011-11-16T03:01:00.001+02:00

Mi-au inghetat sufletul. Si au fost doar cateva cuvinte scrise cu negru peste o culoare de cacat. Si mi-au zgariat firmiturile sufletului cu 3 lame Gillette nou noute.

Uneori cad. Ma adancesc in niste ganduri care nu-si gasesc ancorarea in realitate. Incerc sa ma agat de pereti de gelatina, dar am senzatia ca singurul lucru pe care il obtin e o mai mare mizerie si o mai lunga agonie. Dar continui sa o fac. Sa-mi strang sub unghii rosu vascos ca sa am cu ce sa-mi desenez conturul cand ma lovesc de final. O sa ma desenez singura. Nu am nevoie de tine.

De ce te-as vrea? Sunt atati alti "ei" care-mi pot murdari asternuturile si perverti mintea. Sunt atati alti "ei" cu care poate voi lua micul dejun. Si atati alti "ei" care vor vrea sa ramana cand eu o sa ii gonesc. Cand eu o sa le spun "imi pare rau, emotiile mele se opresc aici". Cand eu o sa le dau blugii de pe jos si-o sa imi beau cafeaua singura. Pot fara tine.

Dar tu... tu faceai cea mai buna cafea. Si ma trezeai mereu zambind si mirosind a parfum si Lucky Strike. Si imi ziceai povesti, atat de multe si frumoase povesti. Si fugeai inainte sa-ti spun eu "du-te!".

Mi-au inghetat sufletul. Si au fost doar cateva cuvinte scrise cu negru peste o culoare de cacat. Nici acum nu inteleg de ce imi scrii scrisorile pe foi colorate. "M-astepti azi? Vin. Iti voi spune ceva frumos."

Stii?

2011-05-09T18:35:00.001+02:00

Stii senzatia aia... Cand te uiti cu cei mai frumosi ochi la el si speri atat de tare sa te ia in brate..stii cat de cald era candva si cat de frumos iti mangaia palmele,pleoapele si gatul, stii cat de frumos iti atingea ceafa si iti soptea ''stii tu...'', stii cat de aproape era mai demult si cat de usor s-a distantat si cat de usor a plecat acum.
Stii si tu cat de greu iti e sa il vezi cum pleaca tot mai departe,cum te tine in brate doar formal, cum iti spune ''ciao'' in loc de ''te iubesc''.
Stii cat de mult te-a iubit?

Stiai atunci ca te iubeste,ca atunci cand se uita la tine,iti zambea cu fiecare por. Stiai ca atunci cand il atingeai,fiecare fir de par era ridicat si fiecare bataie a inimii lui iti striga numele. Stiai ca daca nu erai acolo,tot ce putea rosti era chipul tau. Stiai si ca daca veneai mai devreme, minutele in plus erau valurile mari pe care le astepti la mare cand vrei sa te joci.
Stiai...si stii... El de ce a uitat?

Poti inca sa ii aduci aminte? Poti sa nu te mai agati de fiecare zambet, de fiecare atingere aribitrara si nepremeditata, de fiecare sarut aruncat in graba? Poti sa intelegi ca sunt inertiale? Poti sa vezi ca nu te mai iubeste?

Sau inca vrei si speri sa il aduci inapoi?

Tampitule,cat te-a iubit de mult...

Despre ei.

2010-12-20T19:15:00.000+02:00

Uite, sunt 12 ore, nu ai cum sa nu-i observi… mai demult ziceam de iubiri si oameni frumosi, dar si unele si altele dispar foarte rapid… iubirile devin gusturi amare, iar oamenilor frumosi li se distorsioneaza intr-atat fetele, incat ti-e greu si sa le spui oameni.
Si-atunci? Raman cu oameni punct. Nu frumosi, nu magici, nu emotionanti. Oameni si atat. Cu tabieturi. Gesturi. Cuvinte. Mimica. Le observi dar incetezi a le mai evalua pentru ca nu se mai ridica demult la inaltimea asteptarilor tale.
Doi metri patrati de placaje, scaune si praf, cinci suflete care nu-si gasesc nicicum locul. Cand intru in compartiment, ma izbeste mirosul de bere la pet, de nepasare si ce CFR mai murdar ca altadata. Daca as fi mai emotiva, mi-ar curge sufletul pe podeaua prafuita. Mi-e greu si sa-mi gasesc cuvintele.
Stii cum sunt saluturile alea de complezenta? Ca la magazin, sau la un ghiseu sau… in tren. Eu incerc uneori sa le fac altfel, dar nu-mi iese din nari mirosul de bere si-atunci o las balta. Accentul de moldovean, privirea goala dar curioasa, inexpresiva dar care se vrea a dracu’ de patrunzatoare… i-ai vazut si tu pe astia. Nu-s ei chiar cei mai jos, dar, nevrand sa-mi rascolesc complexele de superioritate, spun doar ca stralucirea nu le e tocmai caracteristica.
Apoi mai ai nenea obisnuit cumva cu drumurile lungi. Pe langa troller-ul rosu pe care il tragea dupa el cu semetie, mai are plasa cu baxul de servetele, integramele, papucii de casa, rosiile si branza. Saluta mai din varful limbii decat mine si se face mai comod decat in fotoliul de acasa. El e cu ziarul si ochelarii de citit. Pantofii “aia buni” ii impatura cu grija intr-o pagina dubla inainte sa-si indese laba piciorului intr-o pereche de slapi de casa scoasa din aceeasi foaie.
Sunt rea si judec dupa 3 aparente si jumate. Asta e.
In fata mea e o domnisoara mai insipida, incolora si inodora decat apa. Cerceii micuti, inele deloc iesite din tipar, inceput de acnee pe barba, tipica post-adolescenta anti viata sociala, cu idei si principii bine inradacinate dar prost concepute despre unicitatea personalitatii si banalitatea ambalajului. Citeste o carte de rahat, dar care s-a vandut bine, un fel de “Codul lui da Vinci” al femeii de peste 40 de ani. Ea are cam jumate din anii astia. Pre-maturizarea asta nici nu mi se pare surprinzatoare.
Causticitatea cred ca o am pe fondul unei dimineti nereusite, fara cafea, tigari sau Cola. Sunt o suma de vicii, defecte si ceva calitati. Daca ar lua ei creionul in mana, insa, m-ar desfiinta greu pentru ca ma ascund bine de tot. Dar, daca tot sunt cu ochiul critic pe compartiment, nu pot sa fac opinie separata si sa nu o abordez si pe cea care citeste si scrie, se uita in jur si nu schiteaza nicio expresie in afara de aparenta ca isi noteaza mental detaliie. Diferenta e ca apoi le imortalizeaza cu creionul pe hartii impaturate in 4, ca sa isi aduca aminte vesnic de penibilitatile momentului.
Poate in fond toti sunt oameni buni, dar eu prea rea ca sa le extrag nuantele pozitive, prea inchisa ca sa-I pot picta in pasteluri, prea critica incat sa-I pot lasa necomentati. O sa-mi para rau poate. Dar nu acum.

Din

2010-07-15T00:23:00.000+03:00

Din tine o sa rup doar foile care imi plac. Doar foile care ma fac sa zambesc, cele care-mi suiera cate-un suras. Nu vreau altceva decat sa imi fac coifuri de hartie scrisa frumos cu litere inca neinventate.
Mai demult, ti-as fi absorbit si copertile si paginile goale, si cele de multumiri, mereu pentru altcineva. Ti-as fi citit literele asa cum as fi vrut eu sa le asimilez, ti-as fi adorat scrisul haotic. Te-as fi luat apoi in brate, te-as fi mangaiat inertial si, undeva foarte adanc in mine, as fi sperat sa nu imi spui nimic, sa nu imi schimbi plasmuirile. Si tu nu imi spuneai.
Acum, insa, atat de mult balast ai strans in cartea ta, incat sunt putine paginile pe care le vreau. Sunt putine cuvintele pe care mai incerc sa le descifrez. Sunt atat de multe cele in care nici nu vreau sa ma gasesc. Le voi strange pe toate si-o sa mi le lipesc pe un perete, sub o imagine mare cu un zambet rupt. Care a fost, totusi, un zambet.
Te voi inchide in curand, voi uita ce e sub zambetul rupt, voi sti doar ca, la un moment dat, am zambit citind si descifrand ceva ce acum sta atat de deschis, insa atat de bine ascuns intre randuri. Si poate voi zambi si atunci.

Dar astazi ...

2009-11-17T00:53:00.001+02:00

Ma uit prin tine prea des. Prin tine, adica nu te mai vad. De fapt, vad. Dar nu stiu exact ce. Nu stiu daca tu esti ceea ce ar trebui sa vad, sau ceea ce ar trebui sa fie mereu in fata mea. Ma sperie atat de aproapele tau si mult prea departe al meu.
M-am visat in alb-negru. Zburam si eram fericita, insa fara tine. Ti-auzeam vocea, undeva de departe, ca si cum erai la celalalt capat al unui telefon indepartat. Imi spuneai ca ma vezi atat de langa tine si ca vrei sa-mi vorbesti cum imi vorbeai odinioara. Imi spuneai ca totul era la fel si ca in lumea mea te-ai instalat acum permanent. Ca ti-ai facut o camera mica, in care ai un pat, o masuta cu carti, o veioza si o scrumiera. Ca pachetul de tigari era pe jos, langa foile pe care imi scriai cate-o scrisoare imi fiecare seara. Desi eram langa tine, imi scriai cate-o scrisoare. In fiecare seara.
Am intrat intr-o dupa-masa in camera ta, batea soarele si era portocaliu de toamna. Ti-am lasat niste flori pe masuta, langa cartea pe care-o uitasesi deschisa. Tu dormeai si te-am invelit. Pe jos erau toate scrisorile pe care urma sa mi le trimiti, m-am asezat si le-am citit. Te-ai trezit cand deja fumasem a sasea tigara din pachetul tau. Mi-ai citit tu scrisorile, te uitai la mine si zambeai. Eram desculti pe jos, in lumina portocalie, in mica ta camera.
Si-apoi, fara motiv, m-am ridicat. Am zambit frumos, ti-am pupat fruntea si am plecat. Inca nu stiu exact de ce, dar tremuram si aveam un nod in gat. Nu am putut sa iti spun nimic si tu nu ai vrut sa imi dizolvi linistea.
Uneori, chiar cred ca nu te mai vad. Ca, undeva in tine, imi pierd fiecare privire. Ca ai devenit altceva.
Ai vazut ce ti-am scris pe-o foaie? “Imi pare rau. Dar astazi nu imi e dor de tine”

Dar.

2009-09-26T21:42:00.001+02:00

Mi-e dor de tine astazi. In frunzele pe care le calc, in cana din care am baut cafeaua dimineata, in pachetul de tigari pe care il mangai involuntar, uitandu-ma in gol… in fiecare gest e cate-o parte din tine. Cate-o parte din ce mi-ai lasat, din cate-un gand de-al nostru. Dintr-un cuvant, sau dintr-o poveste. Dintr-o nebunie sau dintr-o copilarie.
Te am in muzica. Si te am pe perna. Te am atat de langa mine, dar atat de departe, dureros de niciunde. Infiorator de “acolo” si mult prea putin de “aici”.
Pardoseala mi se scurge de sub picioare si alunec spre etajul de jos. Spre un alt univers, care sper ca ma va duce la tine, in final.
Atat de mult “tu” si atat de putin “eu”.

Gri

2009-09-04T01:23:00.004+02:00

“Lasati orice speranta, voi cei ce intrati” (Dante).
Uneori ai senzatia ca asta scrie pe sufletul celor cu care interactionezi. Ca te avertizeaza sa nu mai ai asteptari, visuri, ganduri marete. Si-ti pare rau. Iti pare rau ca ai ajuns intr-un cvasi infern fictive, din care nu mai poti sa te ridici pentru ca ei nu te mai lasa sa zbori.
E ciudat cand iti dai seama ca totul tau s-a intors pe dos. Ca in loc sa spui “dragoste”, “frumos”, “zbor”, poti zice doar “cacat” si “jeg”. Ca, in loc sa visezi lumi pictate in acuarela, pe care le modelezi cum vrei tu, lumi care te faceau sa plutesti cu ploaia, acum ai ochii larg deschisi spre un univers in carbune, cu miros de praf si de hoit. Incerci sa-ti strangi pleoapele, sa iti pui mainile pe fata, dar nu poti decat sa privesti continuu, sa cazi in propria-ti depresie, sa te scalzi in deznadejde, in urat si in lugubru.
Cand oamenii rad, un sunet dement impresoara pretutindeni-ul, pielea devine aspra si capul iti plesneste, iar singura ta dorinta e sa te ingropi in mal, sa nu auzi nimic din isteria ce te-nconjoara. Dar nu o sa poti, ar fi prea usor sa te sufoci in liniste.
Uneori inca speri ca e doar un vis, ca te vei trezi si ea va fi langa tine, iar tu te vei uita cat de linistita doarme cu mana ta peste mana ei, o vei saruta incet si vei merge sa faci cafeaua. Dar cvasi-infernul fictiv e acum realitatea, iar ea e cel mai frumos vis, pe care nu-l vei mai putea visa niciodata.

As putea.

2009-06-04T14:27:00.001+03:00

Ti-ar placea sa fiu pleoapa ta? Ai inchide ochiul drept, dar pe ochiul stang as fi eu, intinzandu-ma si arcuindu-mi spatele peste irisul tau negru. Ti-as mangaia pupila insesizabil si ti-as gadila genele. M-ai lasa? M-ai lasa sa fiu pleoapa ta stanga?
Nu mi-ai mai spune povesti mereu…
Atunci vreau sa fiu timpanul tau. As filtra sunetele si le-as transforma in zgomot de mare, in cantece de pian. Te-as face sa auzi cum zambesc la rasaritul soarelui, sa il auzi cand tasneste din mare. Ti-as spune povesti frumoase, cu ei doi de demult, as fi sunetul intregii tale minti.
Dar tot nu m-ai putea tine in brate…
Atunci… atunci as putea sa fiu vantul… sau o adiere. Te-as inconjura in fiecare zi si ti-as sulfa povesti suierate. Uite, vezi, asa ti-as spune si povesti. As putea chiar sa te fur. Te-as ridica in brate si am zbura, fara sa ne oprim… eu o adiere jucausa si tu copilul indragostit de vant si de legendele lui.

El pleaca ochii incet si lasa o lacrima sa ii alunece pe obraz, nemaiavand curajul sa deschida ochii, sa infrunte o lume fara vant, fara mangaieri de pleoape si fara cantecul marii.
“Eu … eu as vrea doar sa fii aici”

Mecanic.

2009-01-23T16:49:00.002+02:00

Ma vezi din nou dupa atata timp. Ani de schimbari, de maturizari, de frangeri, reculegeri, iubiri, carti, pasi, toamne, frunze, plaje, calatorii. Intre noi au fost toate astea, fiecare ma trimitea cu cate un pas mai departe de tine, de copiii aia doi din parc.
Ma iei in brate ca si cum ai imbratisa un vechi coleg din clasa I, cu care nu ai vorbit niciodata prea mult, dar situatia oarecum ti-o cere. Remarci superficiale, mereu le-am urat pe asta, imi par ca ma indeparteaza. O doza de Cola cu un pai negru, o tigara care-mi face mainile sa se opreasca din tremurat, o hartie rupta in bucatele in buzunar. Stam fata in fata, parca nu ne-am fi cunoscut. Ah, ce dor imi era de tine; cat de schimbat si de acelasi esti; cat de departe e copilul; cat de departe esti tu!
Plecam, “ne vedem curand, sunt prin preajma”. Esti aproape mereu, cativa metri, doua telefoane. Te vad, te ignor, ma vezi, trec pe langa tine, ma opresc, ma privesti, imi tremura vocea, plec, ma uit inapoi, te vreau.
Fumez, ma misc in ritmul unui sunet pe care nu il deslusesc. Miroase a gheata, a cald si a menta, a ameteala dulce si vapori de alcool. Dansez si te vad, undeva mai departe, imi zambesti complicitar, inchid ochii. Mi-e dor de tine.
Vii, ma iei de mana si alergam. Cliseule, opreste-te, te rog. Unde mergem? Ma opresti, ma asezi, ma atingi. Te privesc, de ce nu pot sa ma uit altundeva? Involuntar te mangai cu toata palma, ca centrii tactili sa te aboarba in totalitate. E liniste, pentru prima data nu mai e realitate, e doar noi. Ma strangi, ma saruti, ma atingi, ma iubesti, ma tii, ma faci sa zambesc, zambim, suntem departe.
Plec fumand o tigara. Atat a fost totul. Doar cateva fumuri pe care le-am tras cu atata sete pentru ca tocmai atunci aveam nevoie de o tigara. Doar particule ce se degradeaza rapid in aer, cum se distrug cerculetele de fum.
“Dormeai? Stii, azi mi-e dor de tine. Poti sa ma iei de mana?”

//Leapsa :)

2008-11-19T12:38:00.003+02:00

primita de la "Ma ning in fluturi"
Ce as face cu un borcan...
- as pune inceputul cate unui vis, ca sa mi-l reamintesc, asa cum iti amintesti un vers dupa primul cuvant
- as face o mica plaja si o mare, iar din cand in cand l-as agita ca sa fie valuri mari
- colectie de tigari
- i-as da un nume, l-as decora frumos si l-as aseza undeva in camera
- as strange scrumul tuturor amintirilor mele.

Daca aveti si voi ganduri cu un borcan, feel free to share.

Ascunsa intr-un ceas de mana...

2008-11-14T15:36:00.001+02:00

Ascunsa intr-un ceas de mana, ea asculta timpul ce-i spunea povesti. Incet, cu pasi domoli, se plimba printre cifre si ace, in camera ei ferita de lume.
Poate ca inainte i-ar fi pasat ca timpul nu vroia sa o astepte, dar acum, pitita in timp, contempla firav ticaitul ce ii era zgomot de fond. Vedea lumea de pe mana lui, fiecare detaliu, fiecare fata si fiecare mana. Era acolo, langa el, experimentand mental tot ceea ce el simtea si atingea. El ii simtea prezenta, ca o fantasma ce-i purta pasii.
Timpul ei trecea, ea se balansa pe secundar ca pe un leagan, sarea pe minutar si se misca lent odata cu el, dansand ore si minute. Uneori ea canta si atunci el, auzindu-i vocea stinsa, zambea fara sa stie de ce. Cand ea plangea, timpul isi castiga independenta si alerga nebun inainte si inapoi, insesizabil. Timpul o simtea acolo si ii spunea povestea lui eterna, pendularea nesfarsita la care era supus.
Dar el, el o purta la incheietura fara sa-si dea seama, nestiind ce-i parfuma mana cu scortisoara. Simtea ca iubeste ceva nevazut, o entitate ce-i bantuia mintea. El o stia acolo, la fel ca timpul, mereu acolo. Stiind asta, ea il iubea mai mult si zambea un zambet frant, constienta ca el nu va fi niciodata tangibil.

(Nu) Te iubesc (?) - pentru alti doi oameni dragi

2008-09-15T21:42:00.001+02:00

Te iubesc. Pentru ca mereu ma saruti cand nu ma astept si ai grija sa imi placa. Pentru ca, uneori, imi atingi umarul cu atata tandrete incat incep sa cred tot ce imi spui. Pentru ca mereu cand suntem impreuna, imi soptesti ce deseori am nevoie sa aud, fara ca tu sa stii asta de fapt. Pentru ca stii ca sunt dificila, paradoxala si ciudata si accepti asta, desi mi-o repeti atat de frecvent.
Te iubesc? Am momente cand sunt atat de suparata pe tine, de devastata din cauza tuturor lucrurilor pe care tu nu le faci. Mi se intampla sa am stari dubioase din cauza simplei tale prezente ce ma ravaseste la un atat de profound nivel. Atunci simt ca pierd fluturii din stomac, ca uit ce ar trebui sa simt, ca nu imi bag in seama freamatul.
Nu te iubesc. Pierd ceea ce ar fi trebuit sa pastrez; detalii semnificative, locuri si fete. Am pierdut contactul cu noi pe parcus. Nu stiu inca exact daca asta am vrut, dar se intampla. Ma hranesc din amintiri, fie ele vechi sau noi, si uit ca amandoi ne-am maturizat in alte directii, ca ceea ce parea atat de usor si de firesc, devine un oarecare supliciu, o adevarata indoiala din partea mea.
Totusi, imi pare rau ca ai plecat.

Scrisoare unui necunoscut.

2008-09-15T21:18:00.002+02:00

Cand stai multe ore inchis intre aceiasi 4 metri de vagon-compartiment, e imposibil sa nu alegi, mai mult sau mai putin aleator, cel putin un om pe care sa il analizezi intr-o oarecare masura.
Eu, in inter-city-ul mirific al zilei de azi, te-am ales pe tine, om aflat la 2 scaune distanta. Poate la un moment dat o sa te intrebi de ce tocmai tu, in bietul tau tricou bleu, blugii rupti si adidasii chinezesti, mi-ai sarit in ochi. Practic, nici eu nu stiu. Cert este, inca, e in mintea mea, tu ai un patetism aparte, care mi-a atras imaginatia.
E posibil sa fie doar un cacat de aparenta, dar e singura chestie dupa care ma pot ghida, ce-i drept – superficiala. Pentru mine, reprezinti oarecum un Frederic Beigbeder (scriitor francez) autohton, mai zdrentaros si cu o cocaina mai ieftina in sistem. Drogat, schitzofrenic, paranoic, genul de boem care, desi se invarte pe la patruj’ de ani, inca poarta jeansi rupti si se uita curios pe geamul trenului, asteptand statia in care sa isi fumeze tigara, probabil admirand decolteul blondei roz din stanga.
Iti arunci corpul in alte scaune dupa fiecare oprire, cred ca nu iti gasesti locul nicaieri, poate chiar e ceva mai general decat poa’ s-arate un mic obicei intr-un tren. Arunci priviri disperate in jur, cautand o Lolita sau o Lena (ca tot vorbeam de Beigbeder – citeste “Iarta-ma… ajuta-ma” , necunoscutule), pe care sa-ti imaginezi ca o regulezi intr-o seara, ametit de vodka si de cocaina, totusi cu atata sensibilitate incat sa para chiar normal, oarecum permis, si nu o actiune bolnava.
Mi-am imaginat doar un scenariu pe baza unor perceptii. Scenariu deranjant. Totusi permis, datorita fictivului. E totul o inventie a unei minti pe cat de bolnava, pe atat de creatoare in diectia asta.
Imi cer scuze si ma-nclin.

Am uitat

2008-09-15T21:15:00.002+02:00

Ti-am spus de curand ca te iubesc? Am uitat, nu-i asa? Am uitat sa am grija de ochii tai si de mainile tale cu degete lungi. Am uitat sa ma uit atenta la tine si sa-mi simt picioarele alunecand incet spre o alta podea. Am uitat cum sa-mi tin mana pe gatul tau ca sa imi simti atingerea pana in maduva oaselor. Am uitat fluturii ce-mi alergau nebuni prin stomac atunci cand, si din gresala, ma atingeai. Am uitat sa imi strang ochii, ca atunci cand plecai, de frica sa nu iti vad despartirea. Am uitat sa plang in spatele tau din cauza tristetii mele cufundate in prea multe taceri. Am uitat sa tin in brate cu toata forta mea secretul mic si nevinovat al iubirii noastre. Am uitat si sa ma bucur de taina noastra ce era atat de pretioasa, de fragila si de puternica, totodata. Am uitat sa ma pierd in cuvintele ce le rostim amandoi fara melodie. Am mai uitat sa iti citesc cartea din suflet si sa stiu cum imi vei prinde mana, in fiecare clipa. Am uitat de banca pe care stateam uneori cu gandul departe la un om atat de aproape in sufletul meu. Am uitat cum tot ce imi doream era “atunci”, cand asta era tot ce stiam sa vreau, era tot ce ma bantuia. Am uitat toate astea, si imi pare rau… dar nu am uitat ca te iubesc.

Poate.

2008-07-22T00:15:00.003+03:00

Descoperim in fiecare zi ceva sau cineva nou. Cineva poate intersant, ceva poate abstract. Poate nu conteaza, sau poate ajunge sa conteze mult prea mult.
Ieri ai descoperit un hotel fascinant, la fel ca toate hotelurile. Cred ca era aerul, sau starea ta dubioasa, sau fumul din plamani, dar holul cel lung parea sa ascunda mii de povesti, de oameni, de iubiri si de singuratati.. obosit, intri mereu intr-o camera impersonala, cu cearsafuri curate, paturi facute, tablori nesemnificative, televizoare cu ecran mic, telecomenzi cu zeci de amprente pe fiecare buton, un pahar gol si un spatiu oarecum vid.
Poate o sa iti asezi cateva haine in dulap si o sa mergi la baie sa te speli pe fata ca apoi sa vezi in oglinda acelasi om dezamagitor, cu apa amestecandu-se cu lacrimile unei izolari cretine. Poate te vei arunca in patul perfect intins de ceva camerista plictisita si o sa te uiti pe tavan, asternandu-ti ganduri uitate.
O sa iti aprinzi o tigara pe care o sa o savurezi ca si cum ar fi a ei si ai avea voie sa tragi patru fumuri pline de sentimente pe care ea le-a lasat pe mucul de Lucky Strike. O sa te gandesti la gatul ei lung, la mainile ei delicate si la sanii ei mici, poate chiar iti va fi dor de ea, si asta o sa te plesneasca in moalele capului, dar va fi o tampenie sado-masochista. De ce continui sa te gandesti la ea? E departe, e cu acel el, acolo departe, intr-o alta camera in care amprenta ei se joaca pe fiecare perete, pe cand tu te zbati cu ego-ul tau in cea mai impersonala camera pe care ai gasit-o.
Poate o sa iti aprinzi o alta tigara in al carui fum o vei gasi tot pe ea. Aceeasi ea, mereu, ca un vis din care nu vrei sa te trezesti. Poate acum cand auzi pasi pe holul lung si trist, iti dai seama ca ti-e dor de ea. Iti dai seama ca ar trebui sa mai fie un Lucky in scrumiera, ca nu doar sufletul tau ar trebui sa se fumeze singur…

Timp ?

2008-05-28T22:18:00.002+03:00

“Nu mai clipi atat de des, ai sa pierzi imaginea si timpul acum ne joaca feste. Cred ca nu-mi mai pot da seama daca merge inainte, inapoi sau in zig zag prin mine. Nu stiu cat e ceasul, si nu vreau sa stiu. Azi, timpul meu e incert”

El avea ochii incetosati din cauza efortului de a-I tine larg deschisi, sa-I absoarba fiecare trasatura. Vroia ca ea sa ii fie imprimata pe fiecare centimentru al creierului. Vroia sa nu o mai uite niciodata, desi termenii ii sunau ambiguu pana acum.

Ea il privea cu palma, cercetandu-i fiecare cuta a corpului cu delicatetea-i specifica, avand grija cu care tii in mana o picatura de mercur, ce nu are voie sa cada sau sa se destrame. Clipea ca si cum ar fotografia inafatisarea lui din fiecare unghi, mereu mai implicate, mereu cu mai multa pasiune.

“Ascunde-ma intre genele tale, asa ne vom vedea mereu, iar as putea oricand sa iti invadez retina asa cum faci tu acum. Ascunde-ma intr-un loc de care sa stim doar noi, intr-un cuvant sau un fir de praf. Adaposteste-ma.”

Incet, ceata lui devine opaca si clipitul e imminent. Pregatit pentru imaginea ei firava, el deschide ochii spre vid… timpul lor nu a vrut sa ii mai astepte.

Proiectie.

2008-05-28T00:50:00.000+03:00

Cand eram mai mica, o doamna dintr-un accelerat prafuit imi zicea ca sunetul trenului seamana cu un murmur de “te duc-te-aduc” continuu. Ca, de fapt, trenul are un glas cu care imi vorbea mie si altor calatori ce puteau sa il inteleaga.

Mi-a ramas in cap ceea ce mi-a zis si mi-am amintit acum, cand stau intr-un inter city care nu mai miroase a comunism, a vinilin maro pe care scrie “CFR”.

Pe langa sunetul de “te duc-te-aduc” nu se mai aude decat cel al usilor ce se deschid la apasarea unui buton si sforaitul incet al doamnei din fata mea. Geamurile nu se pot deschide toate, si in tren aerul e inchis, dar asta nu conteaza pentru ca, teoretic, e aer conditionat. Pe-atunci, insa, acceleratul Satu-Mare – Cluj Napoca nu avea decat niste gemulete pe care le puteam deschide, murdare de amprente, la fel ca si usile compartimentului maro.

Mai trece cate-un nene obosit cu “cafelute si berica”, plictisit de replica pe care e nevoit sa o repete in fiecare vagon, aratand tava cu cu pahare de plastic pe jumatate goale de cafea, cu dozele de bere si de suc.

Doamna din fata mea sforaie. Langa ea, o alta mai in varsta exclama soptit “si aici ploaie”. Tocmai am trecut de Predeal. Ea se uita pe geam, cu perdeluta albastra in mana si cu o figura trista si obosita, cu riduri proeminente. Totusi, are unghiile roz la maini si picioare, cercei, inele si un lant lat de aur pe care il tine la vedere. Uneori mai ofteaza cu gandul anilor trecuti; poate se gandeste si ea la trenurile scrijelite, la vopseaua sarita, la scaunele maro, compartimentele maro. Isi ia o revista de medicina naturista si citeste lenesa cateva randuri, apoi o lasa si se cufunda iar in gandurile tineretii trecute. “Pacat”. Mai trece cate un calator, cate un controlor se mai uita inauntru, dar nu gaseste decat aceleasi trei fete plictisite, din trei generatii diferite.

Poate ca, daca ar intra, doamna in varsta s-ar arata amabila, ar vorbi de cat de scump e biletul si de cum a crescut ea singura trei copii si acum isi creste nepotii. Se uita la mana in care anii au sapat santuri, la picioarele imbatranite, apoi iar ii fuge privirea pe geam. Langa ea, doamna din fata mea inca doarme.

Eu nu spun nimic si scriu in continuare despre ele, despre cum se proiecteaza imaginea lor pe retina mea. O usa iar se deschide si se inchide la loc, un batranel isi lipeste nasul de geamul compartimentului… “aici nu e 73..ma duc mai departe”, si trenul isi schimba murmurul de “te duc, te-aduc” intr-unul continuu, care nu mai spune nimic. Pe geam se prelinge un picur de ploaie, iar in spatele lui incep sa se vada blocurile gri brasovene.

“Ehei, mama, mai avem mult pana ajungem acasa…”

Uita [-te]

2008-04-13T00:29:00.000+02:00

Ai uitat deja, nu?

Sunt sigura ca ai uitat.

Pentru ca atunci cand totul se intampla, lumea uitase cu totul de noi, si noi uitasem cu totul de noi. De aceea ai uitat.

Si pentru ca ploua. Cu stropi mari si cafenii peste gri-ul nostru, acoperindu-ne miscarile cu pasle de ganduri.

Si poate pentru ca erau tei in jurul nostru. Tei mari ce miroseau a primavara si a seri pierdute de mana in parc, cu ochii spre gene timide. Tei ce ne ascundeau intre frunze si parfum dulceag.

Poate si pentru ca ne uitam in gol si nu ziceam nimic, desi atunci ar fi trebuit sa fi spus totul. Povesti din spatele unor cuvinte. Lumi din spatele unor cuvinte. Oameni in spatele cuintelor.

Sau poate pentru ca eram mult prea adanciti in spatiul dintre noi, in campuri energetice anexe, in arcuiri de vant si petale.

Ai uitat deja, nu?

Urma.

2008-03-06T18:30:00.001+02:00

Ea sta pe jumatate goala intinsa pe pernele lui albe. Pernele cusute de mama lui, de care isi lipeste spatele gol, imbibandu-le cu fum de tigara.

El se uita la ea, ii mangaie mana, umarul, gatul, ochii. Ea lacrimeaza fara a clipi macar si stie ca se apropie momentul crunt, trist si taios. E de parca o lama de 10, invizibila dar oarecum palpabila, taie o poza in care sunt ei doi. O taie in mijloc si, nemilos, arunca bucatile pe continente diferite, sperand sa nu se mai regaseasca niciodata.

“Tu te-ai intamplat. Esti minunea ce nu o sa o mai gasesc. Pentru ca erai aici, acolo, iubindu-ma neconditionat. Tu… te-ai intamplat si urmele tale nu vor mai putea fi sterse de nicio radiera, de nicio alta amprenta. De niciun alt suflet. Tu, inceput, sfarsit, minune, intamplare, fericire, iubire, totul.”

Cand cuvintele lui nu isi mai gasesc glas, o umbra iese incet din camera, lasand in urma parfum feminin si o tigara fumegand.

5 (Cinci)

2008-02-14T22:47:00.000+02:00

Cinci cafele. Cinci treziri successive la realitate. Cinci flash-back-uri perfide ce ma arunca intr-o tulburare sinistra. Cinci oameni ce ma tin de mana in cinci feluri diferite. Cinci degete pe care mi le-am plimbat prin corpul tau. Cinci amintiri frumoase in cinci locuri diferite. Cinci spatii goale lasate de un singur om intr-o singura inima. Cinci povesti triste spuse de cinci perechi de buze. Cinci inimi ce-si trimit plasele spre a mea. Cinci pasi prin camera goala. Cinci tigari fumate in scrumiera veche de sticla. Cinci melodii ce se repeat obsedant in mintea mea golita. Cinci fire de praf pe sufletul meu ce a uitat sa iubeasca. Cinci idei marete si tot cinci care nu se indeplinesc. Cinci ganduri. Toate plutesc spre acelasi el.

Despre Mara.

2007-12-01T23:05:00.000+02:00

Despre Mara.

Mara tot timpul pleaca lasand urme in carne. Se uita in jos, in sus, inainte. Mara a invatat sa nu se uite inapoi pentru ca uneori o doare prea tare. Mara vrea sa vada numai in fata, spre alti oameni, alti ochi, alte maini, alte orizonturi, alte suflete si alte inimi. Mara da totul, apoi ia totul pentru ca vrea sa isi traiasca totul ei din plin. Mara vrea absolutul pentru ca un sentiment pe jumatate gustat nu isi are rostul. Mara iubeste putin, frumos, si pleaca repede. Mara lasa mereu urme, chiar daca nu vrea decat sa isi implineasca visurile. Mara e iubita uneori, parasita uneori, uitata uneori. Dar Mara vrea sa ii invete ca toate urmele trec candva. Mara vrea sa ii invete sa nu se uite inapoi.

Caprui Inghetat

2007-11-12T23:00:00.001+02:00

Aseara a nins prima data. Stii, imi era dor de ninsoare. Imi era dor sa stau singura sub neonul din care ninge cu amintiri mici si albe si dese si moi si simple si complexe in simplitatea lor.

Acum s-a oprit. Si in jurul neonului, lumea a inghetat. Blocul nu mai clipeste si norii nu mai tremura. Zidul nu mai plange acum pentru iubiri trecute, nu-si mai izbeste palmele de cer.

Lumea a inghetat. Si tu ai inghetat in lumea aceea care pare atat de linistita in imobilitatea ei. Ochii nu iti mai cauta in jur, ci s-au oprit privind in jos, spre mainile care acum nu se mai joaca ci stau cu degetele intinse spre mine. Parul lung ti s-a oprit intr-un mic dans infinitezimal al invizibilitatii miscarii. E atat de liniste. Atat calm si atata fascinatie.

Au inghetat si eu ma plimb printre ei. Printre privirile lor pierdute si printre gandurile lor inpietrite in timp. Timpul ce se scurge pe langa ei si ei nu stiu. Ei stau nemiscati. Tristi. Goliti de sentimente. Goliti de viata.

Poate cand va incepe iar sa ninga, in fulgi isi vor gasi privirile pierdute in gol si sufletul prea rece ca sa mai respire.

Parcuri de distractii...

2007-09-07T15:04:00.000+02:00

Parcuri de distractii. Acolo unde oameni si oameni isi amesteca vorbele si gandurile si celulele pentru un dram de adrenalina, pentru un zambet, pentru o atingere.

Parcuri de distractii. Unde te arunci, sari, te inalti, pici, aterizezi, te invarti, ametesti, ti-e bine, ti-e rau, tintesti, castigi, pierzi.

Parcuri de distractii. Unde intri cu entuziasm si iesi ori dorind mai mult, ori cu stomacul mult prea strans ca sa-ti mai poti dori ceva.

Parcuri de distractii. Cu inceput si sfarsit, cu intrare si iesire. Cu preturi de platit pentru fiecare senzatie.

Parcuri de distractie. Sau iubiri.

Pseudo-sentimente.

2007-06-22T00:14:00.000+03:00

„Nu mai pot asa. Durerea mea o cauzeaza perisabilitatea iubirii noastre. Dezolanta e imaginea cuplului nostru care, desi demult perfect, se scufunda intr-un abis in care principiul vechimii este un handicap”

„Imi vorbesti in cuvinte mari, in neologisme insipide care imi dau fiori de gheata pe umeri. Imi vorbesti de parca as fi o straina. Asta am ajuns, nu? Doi straini care au impartit acelasi pat si aceeasi ceasca de cafea pentru prea multa vreme. Doi straini ce au visat in verde si albastru o lume care nu le apartine, sau in care nu incap unul langa altul. Durerea ta nu exista. Pentru un necunoscut nu suferi. Poate sa-ti inspire o mila de moment, insa nu suferinta de care spui tu. Culplul nostru nu a fost perfect. Sau poate a fost mai demult... atunci cand inca visam strazi negre luminate de doi oameni ce-si strang mainile intr-un pueril joc al iubirii”

Fluturi si Omide

2007-05-31T22:21:00.000+03:00

Un fluture albastru zboara langa mine, imi inconjoara parul, imi strange sufletul in praful alb de pe aripile lui mici.

Un fluture negru mi se asaza pe deget si urca spre inelul deja vechi, atingandu-mi toate isele si toate gandurile ce te privesc cu ardoare.

Un fluture rosu mi s-a pus pe genunchi, si mangaie toate amprentele tale, toate degetele ce s-a plimbat pe acolo, toate momentele in care tu ai fost imprastiat pe corpul meu, in particule mici de iubire.

Un fluture mov imi canta buzele, imi danseaza ochii si imi asculta pleoapele, varsand pulbere alba pe obrajii mei umezi. El stie. El a fost omida... mica, insignifianta si urata. Astept si eu sa imi creasca aripi verzi si sa zbor cu ele spre alte singuratati.

Dor

2007-05-06T20:52:00.000+03:00

Ti-e dor de mine? Ti-e dor de ochii si mainile mele in care te pierzi cu privirea si cu mintea? Ti-e dor de parfumul meu care te ametea? Ti-e dor de cuvintele mele potrivite si alese? Ti-e dor de buzele mele mici si rasfrante? Ti-e dor de atingerea mea fina pe alunita ta de pe obraz? Ti-e dor sa dansezi cu mine noaptea pe strada? Ti-e dor sa bem cafea dimineata la 4 jumate? Ti-e dor de mine?

Mie mi-e dor de vocea ta. Si de degetele tale lungi. Si de privirea ta care ma mangaia incet pe brat. Si de atingerea ta calda pe gatul meu. Si de tot ce ai insemnat tu pentru mine. Si de tot ce eram eu atunci cand eram impreuna. Si de fericirea mea ce dansa incet prin tine. Si de fericirea ta ce era salasluita in mine si imi zambea timid. Si de tot ce esti tu. De tine. Mi-e dor de tine si imi e prea frica sa iti spun ceea ce simt.

Tigara mea aprinsa e din nou cea care imi asculta lacrimile. Carora le e dor de tine. Si bucataria mea e singura care imi adaposteste tristeatea. Careia ii e dor de tine. Cana mea de cafea, inelul de pe deget, lingurita de pe masa, picurii de apa ce curg incet din robinet, planta uscata... iti duc dorul. Pentru ca tu ai fost ceva in mine, ceva ce ma intregea, ceva ce ma facea sa cant singura in casa, ceva ce ma facea sa ma misc frumos pe orice melodie. “Everywhere I go there’s a love song that reminds me of you”. Pana si tastele astea imi aduc aminte de tine si de ceea ce eram eu cu tine. Si ceea ce ma faceai sa fiu.

Acum, cand ma trezesc, tu nu esti langa mine. Tu nu imi spui “buna dimineata” si nu ma pupi pe spate. Si nu imi strangi mana ca sa imi spui “te iubesc”. Si nu esti aici. Si doare. Si nu stiu ce vreau. Sa ma doara sau sa regret. Sa plang sau sa traiesc intr-o amintire. Sa ma plimb sau sa zac pe jos in camera mea. Sa beau un vin rosu dintr-un pahar cu piciorul lung sau sa fumez tigara dupa tigara dupa tigara dupa amintire dupa amintire dupa amintire.

Cred ca mi-e dor de tine. Cred ca inca esti aici cumva. Si cred ca nu vreau sa pleci. Si cred ca e timpul sa te las sa zbori in alte minti. Dar cred ca inca nu sunt pregatita sa renunt la ceva ce am fost eu, la ceva ce am fost amandoi, la ceva ce ma bantuie, la ceva ce ma face sa zambesc amar si suparat. La tine. La mine. La noi.

M.

2007-05-06T20:40:00.000+03:00

Mara

Uitandu-ma acum la viata mea, chiar daca e 2:36 si eu nu pot sa dorm, mi se pare ca ceva mereu a lipsit sau nu a vrut sa intre. Il vad tot timpul, tot timpul ii caut privirea sau imi doresc ca, undeva in spatele retinei mele, sa apara el. Chiar daca aparent nu conteaza, ideea de a-l sti undeva in apropiere imi face oarecum bine.

Imi dau seama ca mereu am fost “tipa aia ciudata”, cu ochi negri si esarfa mare in jurul gatului, cu privirea trista si cu mainile care mereu se agitau. Se agitau pentru ca mereu erau in cautarea unui ceva care sa ma faca sa ma simt mai bine. Si cuvintele de prisos nu parea sa ma atinga intr-un oarecare fel. Si chiar daca tigara mea era mereu aprinsa, undeva in sufletul meu ceva refuza sa se aprinda, indiferent de cate ori aprindeam bricheta.

Imi place sa stau pe acoperisul blocului meu. Pentru ca sunt singura in singuratatea mea, pentru ca nu e nimeni care sa ma intrebe de ce sunt trista, pentru ca nu e nimeni care sa imi monitorizeze numarul de tigari sau numarul de lacrimi. Si stiu ca undeva, intre toate luminitele alea de departe care se joaca monoton, e altcineva. Acel altcineva pe care il caut fara sa imi dau seama unde ar trebui sa ma uit.

Singuratatea mea e fericita. Pentru ca o las sa isi intinda aripile destructive, asezand o pasla umeda pe ochii mei. Si, desi nu vreau sa mai fie asa, noaptea pe acoperis imi face bine sa fiu singura, sa ma joc cu vantul fara sa trebuiasca sa imi prefac fericirea sau zambetul singur. Vantul imi zambeste si el, imi ravaseste parul castaniu si imi desface esarfa, in care ma inchid din nou, incercand sa ma inchid intr-o luminita de departe. Vantul imi zambeste iar…

Mihnea

Astazi iar mi-a parut trista. Inchisa in esarfa ei, cu capul plecat si cu fumul langa ea, de parca nu ar fi vrut sa accepte un alt prieten, de parca ar fi vrut sa isi scrie tristetea in nicotina si gudron. Mi-e atat de greu sa o inteleg, sa ii inteleg singuratea care i se citeste in ochi. Am senzatia stupida ca ii place singuratatea ei, ca o accepta in ea desi nu ar trebui. Dar ea nu vrea sa lase altcineva sa se apropie, sa ii intre in aura albastra de fum care miroase frumos. Tigara mea se fumeaza singura, pentru ca imi umplu plamanii cu fumul ei, pe care incerc sa i-l iau.

Degetele ei cauta ceva. Ochii ei cauta ceva. Pasii ei cauta ceva. Dar ceva-ul ei nu cred ca stiu ce este. As fi vrut sa pot sa o iau de mana si sa o port in fericirea mea, sa ii picur zambete in ochi. Sa ii vad un altfel de ras, nu unul gol, care nu exprima nimic in afara de politete. Sa ma joc cu arta din mintea ei. Dar ea e prea departe…

Mara

Imi plimb pasii inceti prin casa. Imi caut locul. Si vreau sa il gasesc pe pat, langa cartea asta veche sau langa scrumiera de pe noptiera. Am inceput sa desenez. Sa desenez forme care nici eu nu stiu ce inseamna, dar care sper ca, la sfarsit, se vor definitiva in ceva ce sa semene catusi de putin cu sufletul meu. Imi face bine sa desenez, imi place ca degetele mele gandesc si privesc in jur, catre toate lucrurile care ma definesc si ma contureaza.

Imi aprind o alta tigara si ma bucur de ea asa cum nu stiu sa ma bucur de altceva. Si, desi stiu ca persoana din spatele usii e el, nu incep sa tremur si il las sa paseasca in camera mea in care miroase a carti vechi, a fum de tigara, a sentimente uitate si a bucurie timida. Il las sa paseasca in universul portocaliu, in viata albastra, in buzele roz, in unghiile negre, in zambetul pe care il afisez langa el. Il las sa isi poarte acum pasii inceti prin viata mea mica, prin viata care avea nevoie de el.

Mihnea

E frumos pe acoperisul ei. E frumos sa imi vad zambetul proiectat pe chipul ei. E frumos sa imi vad viata colorata cu culorile acum vii din ea. Mi-a placut sa vad cum fumul de langa ea s-a contopit cu fumul de langa mine, si ea s-a lasat purtata de vant in bratele mele. Am gasit un loc in care sa isi ingroape singuratatea, in care sa isi desfaca esarfa si in care sa isi aprinda tigara. Tigara ei miroase a tot ce e mai frumos, strans in particule de fum albastru care o imbratiseaza asa cum o imbratisez eu acum. Si ea se lasa imbratisata, si zambetul ei nu mai e gol…

Marti noapte?

2007-01-28T00:49:00.000+02:00

Stiu care e gresala pe care o repet intr-una, fara sa fiu atenta la sufletul meu si la ce se poate crea acolo unde la un moment dat erau sentimente, fara sa imi pese de repercusiuni, fara sa vad unde ma avant, si in ce neant ma prabusesc cu o constanta groteasca, noapte dupa noapte, pas dupa pas.

In fiecare seara, ma pun in pat langa tine, langa golul pe care l-ai lasat. In fiecare seara adorm cu mana pe perna, iar de pe noptiera ma vegheaza scrumiera din care inca iese fumul ultimei tigari, ultimei amintiri.

In fiecare seara adorm cu gandurile departe, cu mintea acolo… la ultimul schimb de priviri, la ultimul ceai impreuna, la ultima frunza care s-a rupt sub piciorul tau. Si in fiecare seara fumul din scrumiera se pierde in camera, in rotocoale tremurande.

Nu vreau sa ma mai torturez asa cum fac mereu. Nu vreau sa iti pastrez amintirea in noul meu castel. Nu vreau nici sa iti dau drumul din palma si sa te pierzi in rotocoale albastre de amintiri. Nu vreau sa ma mai joc cu urmele mainilor tale de pe perna. Nu vreau sa renunt, dar nu vreau sa ramai.

Vreau doar ca amintirea ta sa ramana ca si neonul de afara, care palpaie si imi lasa timp pentru un intuneric periodic de care am nevoie.

O alta luni?

2007-01-26T21:34:00.000+02:00

Inca te mai caut. Cu privirea rugatoare, cu mainile tremurand si cu sufletul ingropat intr-o spaima ciudata.

Imi aprind tigara si sper ca, dupa ce deschid ochii inlacrimati de la fum, sa fii tu aici.

Inca te mai caut. In spatele fumului ce-mi abureste mintea, in spatele minciunilor, in spatele fetelor cadaverice care ma inconjoara, in spatele cuvintelor si aproape de mine.

Ma amestec cu scrumul si fug din propriu-mi corp intr-o rafala de vant, intre frunze si praf, intre amintiri si dorinta de uitare.

Intuneric si ruine. Imi construiesc un nou „eu”, cu imaginile vazute prin buricele degetelor. Imi proiectez imaginea pe suflet, uitand esteticul, uitand lumina, lasand ochii inchisi, pastrand sentimente si asteptari oarbe; constructii inegale, margini neslefuite si tigari aprinse, parfum dulceag de scortisoara si muzica in surdina, lacrimi ce-si sapa locul in noile ziduri, zambete care alcatuiesc ferestrele mari.

Inca te mai caut. In colosala-mi constructie, in pereti vechi ai mintii, in cufarul prafuit cu amintiri.

Inca ma mai caut. In tine. In ceea ce ai fost. In ceea ce nu mai esti. In ce sunt eu acum.

Duminica

2007-01-07T02:48:00.000+02:00

Ma plimb printr-o ploaie trista si anosta, rupta de lumea cotidiana intr-o miscare continua. Imi pierd umbrela unde si nu vreau sa ma mai uit in spate dupa ea, parca incercand sa imi pierd grijile in intunericul de duminica, intre stropii ce imi gadila palmele.

E bine acasa. E bine in bucatarie cu tigara aprinsa, cu ochii stinsi, cu tentativa de a ma uita intr-o fotografie ruseasca si ciudata. Imi tin sufletul trist in palma, il privesc cu ochii inchisi si ii daruiesc o lacrima albastra.

Desenez cu mana prin scrum. Desenez o forma fara sa o vad, o forma care se muleaza dupa mine, dupa ritmul respiratiei mele, dupa reminiscentele lui, dupa cantecele acelea, dupa sentimentele astea.

Sufletul meu se misca odata cu fumul si cu un vis vechi si prafuit. Sufletul meu se asaza pe inimioarele de scrum de pe masa.

Sambata... din altcineva.

2006-12-29T01:08:00.000+02:00

"Te trezesti intr-o dimineata cu un gust amar in gura, cu dintii incarcati de visele noptii, degetele de la maini umflate si urate, ochii mici si incetosati.

Iti dai seama ca asta faci de o viata intreaga. Te trezesti ca, la fel ca in fiecare zi, sa iti repeti activitatile zilei precedente. Incepi sa te intrebi pentru ce?

Pentru ca rutina asta a ajuns sa iti domine viata, si tu te lasi prinsa in ea ca si intr-un vartej din care nu mai poti scapa, si franghia parca incepe sa se invarta odata cu tine si cu miscarea circulara a apei.

Iti dai seama ca ai ajuns sa faci ceea ce ti se spune. Te trezesti, te duci la baie, te speli. Iti faci patul, te imbraci, pleci. La scoala sau la munca. Pentru ca asa trebuie. De ce ai ajuns sa crezi ca lipsa unei vieti personale e o chestie normala?

Iti dai seama ca nu mai stii sa iubesti. Ca a trecut perioada in care fiecare cantec siropos de dragoste iti dadea fiori, te cuprindeau amintiri placute si ganduri cu zambete zburau prin mintea ta. Acum de ce mai plangi cand auzi un cantec de dragoste? Pentru ca nu stii ce altceva sa faci? Sau pentru ca iti e dor sa iubesti si sa te simti implinita oarecum. Ti s-a indus in sistem conceptia ca dragostea te va desavarsi, ca tu ai o persoana care sa fie pe deplin compatibila cu tine si ca e jumatatea ta. Dar daca e la capatul diametral opus al lumii si sansele sa va intalniti sunt minime sau chiar nule? Atunci tu stai si astepti ca cineva sa vina la tine si sa iti spuna „tu esti jumatatea mea”.

Acum te-ai obisnuit sa nu iubesti si sa fii singura, tu si tigara ta, dupa care te ascunzi atunci cand iti e frica de o altfel de singuratate. De singuratatea salasluita in altcineva. De a te imparti pe tine, care oricum esti doar o jumatate, cu oricine altcineva.

Sufli si iti ascunzi din nou ochii inlacrimati de la atatea melodii de dragoste dupa fumul ce, la un moment dat, va inceta sa te mai acopere. Vroiai sa fie ca si niste socuri electrice? Sa le asculti si dragostea sa te umple din nou? Nu e asa. Te gandesti la faptul ca tu poate esti altfel. Tu nu ai nevoia obsedanta de dragoste pe care o are toata lumea. Tu crezi poti trai singura, cu scrum, fulare, maini si ceai. Cu vise ingramadite in bucataria mica a creierului tau."

Dar visele la un moment dat imi vor zbura. Ca si amintirea frumoasa, ca si scrumul de pe pervaz, ca si frunzele vechi si uscate ce le-am tinut in camera.
Vor zbura si va trebui sa imi cladesc altele. Poate in alta camera, poate in alte scrumiere, poate in alte lumi. Dar cu aceleasi maini, cu aceleasi miscari timide.

vineri...

2006-12-14T23:02:00.001+02:00

Stau in ploaie, in fata unei oglinzi imaginare. Singurul lucru aprins din si langa mine e tigara, nicotina ingropata in plamani. Cortina e trasa, lumea a plecat, totul e inchis. Imi inchid si eu ochii si ascult cum ma picura norii, cum zboara scrumul in aer, cum o scama de pe fular se joaca pe langa parul meu.

Imaginea din oglinda e distorsionata si se uita la mine cu o privire goala si rece. De pe acoperisul blocului vad luminite umede care danseaza in jurul unor puncte de reper nevazute. Construiesc in jurul meu un zid de fum si langa mine totul devine o ceata prin care nu vreau sa privesc decat cu ochii inchisi, cu genele planse de ploaie.

„Tu o sa ramai singura. Tu o sa ramai intre tigarile tale si lumea ta imaginara. Tu o sa ramai trista tragand anost dintr-o tigara care nu se va mai termina.”

„O sa te trezesti vreodata din visarea asta incetinita?”

Imi tin ochii inchisi, intr-o incercare surda de a pastra visul cat mai mult, de a tine zambetul ala pe retina, ce a-l lipi de pleoape pentru a nu-l uita. In pumnul stang strang amintirea aceea. Si nu ii dau drumul dintr-o ambitie prosteasca de a ma atarna de ceva care inca ma doare. Cand imi deschid pumnul, amintirea zboara si in palma imi picura lacrimi albastre si sarate. A disparut. Undeva. Acolo. Aici?

„Maine dormi mai mult. Pastreaza-ti somnul fara vise si trezeste-te cand soarele de sambata o sa iti zambeasca”

joi...

2006-12-04T13:19:00.000+02:00

Pluteste atmosfera de sarbatori in jurul meu. Cumva m-am lasat purtata pe norisorul rosu al Craciunului si luminitelor ce licaresc prin oras. Imi intra fumul in ochi si lacrimez. Oamenii care stau langa banca mea se uita ciudat. Nu, nu plang de fapt. Nu am mai plans de atata vreme...

Ajung acasa si imi citesc gandurile. Ma simt ca si ecoul muzicii altciuva. Ce bine ar fi daca nu mi-as mai aminti nimic. Daca as putea sa imi traiesc clipa intr-un ritm incetinit, intr-o plimbare prin zapada neatinsa, intr-o melodie calma si linistita, zambitoare si visatoare.

Imi distrug amintirea vechilor pacate prin nebunia altelor noi... imi ard amintirile care mi-au lasat o pata stacojie pe inima. Pastrez banca scrijelita cu ganduri, bucataria cu fum de tigara, pachetul de Kent pe masa, mailurile zilnice presarate cu zambete, ziua de joi, luminitele de Craciun, ochii inchisi si mainile pe fular.

Imi continui plimbarea printre aburii de ceai ce danseaza intr-o miscare spiralata cu fumul de tigara... inchid ochii si zambesc. Ne vedem joi... intr-o joi mai insorita...

miercuri dimineata..

2006-11-28T23:06:00.000+02:00

Unde? Acolo.

De ce? Pentru aici e prea tarziu.

Cuvintele astea mi-au rasarit in minte azi noapte in timp ce imi sorbeam cafeaua. Tigara imi era stinsa, dar ramasese un fir de fum care imi ascundea gandurile. Gandurile in care imi erau amintirile. Cand mi s-au redus amintirile la un simplu fir de fum? Azi-noapte nu am dormit. Mi-am contemplat golul din fata ochilor intr-o miscare brauniana a degetelor pe fular. Fularul meu si al lui. Nu mai simteam degetele lui, cum as fi putut sa simt atunci... simteam albastrul fularului contopit cu rosul meu... calmul lui cu agitatia mea inexplicabila. Inca o tigara, infinite particule de fum imi invadeaza plamanii si ies, ca pentru un moment sa imi infatiseze ochii goi. E cenusa, e scrum, e efemer... iti da o iluzie gri si apoi dispare... se contopeste cu nimicul din jur, cu linistea din bucatarie, cu intunericul de afara.

Imi ingrop ochii inchisi dimineata in ceata. Imi sting curiozitatea cu o tigara. Imi ingrop singuratatea in omul care imi trimite mail-ul zilnic. Isi cauta singuratatea in mine. Ii fac loc pe banca singuratatii mele si il las sa isi scrijeleasca gandurile pe lemnul unde gandurile noastre raman.

Alunec pe panta realitatii pe care incerc sa mi-o construiesc. Inca o tigara stinsa, inca un fir de fum serpuit in bucataria asta singura.

marti..

2006-11-27T22:21:00.001+02:00

Mi-am luat fularul din mainile lui. Azi. Si mi l-am pus la gat, bucurandu-ma de fiecare parte a lui. Bucurandu-ma ca un copil care viseaza o jucarie si o primeste. Noua si frumoasa, in cutia ei colorata. Dupa multe vreme de circulat in tramvai si troleu, azi am mers pe jos pana acasa. M-am oprit la un moment dat sa ma uit in jur sa descopar o lume pe care, la un moment dat am pierdut-o. Mi-am aprins vesnica tigara si m-am oprit. Am inghetat in timp, asa cum ingheata o frunza pe jos. Cateva secunde, apoi iar isi ia zborul rosu intr-un infinit de miscari ritmice si jucause. Pacat ca isi ia zborul. As fi vrut sa raman asa mai mult timp; inghetata intr-un moment in care grijile mele zboara pe spatele altor frunze gri. Dar tigara se termina, fumul se pierde in aer, frunza mea rosie pleaca, fularul e zburat de vant.

Si merg mai departe, pana cand, intr-o rafala de vant, amintiri demult priedute imi revin. E ciudat cum credeam ca unele lucruri pe care le-am scos din minte nu vor reveni. Si au revenit brusc. Nu stiu daca era cladirea rosie, sunetul de Red Hot Chili Peppers din mintea mea sau mirosul de Lucky Strike de la omul ce tocmai a trecut mi-au adunat atatea amintiri si le-au dat drumul sa isi plimbe pasii marunti in capul meu. Mi-e dor de mare. Atat de mult timp parca a trecut de cand am fost ultima data cu picioarele goale pe nisip. Cand am devenit atat de monotona? Nu vreau sa mai traiesc din amintiri... vreau sa evadez in propria mea imaginatie. Sa imi desprind elasticul din par, sa imi las mainile sa se joace cu vantul si picioarele sa se ingroape in nisip.

Dar acum ma limitez la drumul meu spre casa si imi mai aprind o tigara din care sorb cu sete.

luni...

2006-11-25T14:13:00.000+02:00

Azi am facut ce fac de obicei. M-am trezit, mi-am inchis alarma aia nenorocita, m-am dat jos din pat, am mers la baie. Spalatul pe dinti si pe fata nu prezinta nimic nou. Ma imbrac din nou in alt nesuferit de taior, imi iau aceeasi papuci cu toc in care imi strang degetele. Imi pun zambetul maro, imi pun ochii verzi, imi iau geanta si iar merg. Afurisit de servici. Aceeasi oameni, aceleasi rasete false, aceleasi dosare pline de numere intr-un amalgam enervant. Astept ora 5… vine atat de greu. Iesi din cladirea asta si primul impuls e sa imi scoti pachetul de Davidoff si sa imi aprind o tigara. M-am lasat de saptamana asta. Am uitat. Dar o tigara ar merge bine acum.

Trebuie sa ma intalnesc cu Delia. Inca are datoria aia cu cafeaua. Am mers agale spre Laptarie. M-am oprit si mi-am luat un pachet de Kent. Renunt la ideea cu nefumat. Nu mi e potriveste. “Buna, Delia!”… Aceleasi discutii, aceleasi povesti, aceleasi lamentari despre lipsa unei vieti personale, despre lipsa unui el. Dar azi am ajuns la lucruri din copilarie. A fost atat de ciudat sa ii povestesc despre primul tip pe care l-am iubit, despre primul meu sarut, despre tot. Ea e altfel. Ea asculta si isi plimba mainile pe marginea cestii de cafea, intr-o miscare involuntara parca. Eu gesticulez si ma uit la manichiura facuta aseara. Au fost 20 de minute pe care le-am avut pentru mine si in alea mi-am facut manichiura. O remarca, o lauda trecator, si isi continua miscarea draguta pe ceasca neagra. Mi-aprind prima tigara. A trecut ceva vreme. Si fumul pe care il scot pe nas si pe gura ma face sa vreau mai mult.

La un moment dat, ma scuz ca am multa treaba si plec. Plec pentru ca vreau sa ma plimb singura pe strazile Bucurestiului, sa imi dau jos tocurile si sa merg desculta. M-am saturat de tocuri si de fusta asta creion.

Ajung acasa, imi aprind becurile si ma trantesc pe canapea. La ce bun o canapea daca o gasesc goala cand ajung acasa? Imi aprind o alta tigara, imi iau o doza de cola din frigider si ma pun la laptop. Iau aparatul si imi scot pozele de ieri. Sau era anul trecut? Nici eu nu mai stiu. Dar eram fericita si radeam. Cand a fost asta? Mi s-a terminat tigara in scrumiera. Imi mai aprind una. Daca se termina pachetul mai am altele ascunse prin casa. Mi-era frica sa nu mi le gaseasca mama cand mai venea pe la mine in vizita. Desi stie ca nu ma pot lasa.

Imi simt viata trecand pe langa mine, vajaindu-mi prin urechi. “You’ve got mail”. Sunt curioasa ce newsletter am mai primit. Hmm…da. O gluma, o poza frumoasa pe care o proptesc pe desktop si imi continui plimbarea anosta prin casa, in halat, cu tigara in mana, ca o stafie. Imi place piesa asta. Ma face sa vreau sa sun pe o persoana iubita. Pe cine iubesc eu acum? Nu conteaza. O schimb. Janis Joplin ma face sa dansez. Si dansez, cu tigara in mana, in miscari nerafinate. Parca stiam sa dansez. Ultima data cand am verificat. Cand a fost asta?

Imi simt viata trecand pe langa mine. Ma pun in patul gol, las o veioza aprinsa si imi pun capul pe perna. In sus nu e nimic interesant. Gandurile mele se afiseaza pe tavan. Maine e marti…