Blank

Mi-au inghetat sufletul. Si au fost doar cateva cuvinte scrise cu negru peste o culoare de cacat. Si mi-au zgariat firmiturile sufletului cu 3 lame Gillette nou noute.

Uneori cad. Ma adancesc in niste ganduri care nu-si gasesc ancorarea in realitate. Incerc sa ma agat de pereti de gelatina, dar am senzatia ca singurul lucru pe care il obtin e o mai mare mizerie si o mai lunga agonie. Dar continui sa o fac. Sa-mi strang sub unghii rosu vascos ca sa am cu ce sa-mi desenez conturul cand ma lovesc de final. O sa ma desenez singura. Nu am nevoie de tine.

De ce te-as vrea? Sunt atati alti "ei" care-mi pot murdari asternuturile si perverti mintea. Sunt atati alti "ei" cu care poate voi lua micul dejun. Si atati alti "ei" care vor vrea sa ramana cand eu o sa ii gonesc. Cand eu o sa le spun "imi pare rau, emotiile mele se opresc aici". Cand eu o sa le dau blugii de pe jos si-o sa imi beau cafeaua singura. Pot fara tine.

Dar tu... tu faceai cea mai buna cafea. Si ma trezeai mereu zambind si mirosind a parfum si Lucky Strike. Si imi ziceai povesti, atat de multe si frumoase povesti. Si fugeai inainte sa-ti spun eu "du-te!".

Mi-au inghetat sufletul. Si au fost doar cateva cuvinte scrise cu negru peste o culoare de cacat. Nici acum nu inteleg de ce imi scrii scrisorile pe foi colorate. "M-astepti azi? Vin. Iti voi spune ceva frumos."

Stii?

Stii senzatia aia... Cand te uiti cu cei mai frumosi ochi la el si speri atat de tare sa te ia in brate..stii cat de cald era candva si cat de frumos iti mangaia palmele,pleoapele si gatul, stii cat de frumos iti atingea ceafa si iti soptea ''stii tu...'', stii cat de aproape era mai demult si cat de usor s-a distantat si cat de usor a plecat acum.
Stii si tu cat de greu iti e sa il vezi cum pleaca tot mai departe,cum te tine in brate doar formal, cum iti spune ''ciao'' in loc de ''te iubesc''.
Stii cat de mult te-a iubit?

Stiai atunci ca te iubeste,ca atunci cand se uita la tine,iti zambea cu fiecare por. Stiai ca atunci cand il atingeai,fiecare fir de par era ridicat si fiecare bataie a inimii lui iti striga numele. Stiai ca daca nu erai acolo,tot ce putea rosti era chipul tau. Stiai si ca daca veneai mai devreme, minutele in plus erau valurile mari pe care le astepti la mare cand vrei sa te joci.
Stiai...si stii... El de ce a uitat?

Poti inca sa ii aduci aminte? Poti sa nu te mai agati de fiecare zambet, de fiecare atingere aribitrara si nepremeditata, de fiecare sarut aruncat in graba? Poti sa intelegi ca sunt inertiale? Poti sa vezi ca nu te mai iubeste?

Sau inca vrei si speri sa il aduci inapoi?

Tampitule,cat te-a iubit de mult...

Despre ei.

Uite, sunt 12 ore, nu ai cum sa nu-i observi… mai demult ziceam de iubiri si oameni frumosi, dar si unele si altele dispar foarte rapid… iubirile devin gusturi amare, iar oamenilor frumosi li se distorsioneaza intr-atat fetele, incat ti-e greu si sa le spui oameni.
Si-atunci? Raman cu oameni punct. Nu frumosi, nu magici, nu emotionanti. Oameni si atat. Cu tabieturi. Gesturi. Cuvinte. Mimica. Le observi dar incetezi a le mai evalua pentru ca nu se mai ridica demult la inaltimea asteptarilor tale.
Doi metri patrati de placaje, scaune si praf, cinci suflete care nu-si gasesc nicicum locul. Cand intru in compartiment, ma izbeste mirosul de bere la pet, de nepasare si ce CFR mai murdar ca altadata. Daca as fi mai emotiva, mi-ar curge sufletul pe podeaua prafuita. Mi-e greu si sa-mi gasesc cuvintele.
Stii cum sunt saluturile alea de complezenta? Ca la magazin, sau la un ghiseu sau… in tren. Eu incerc uneori sa le fac altfel, dar nu-mi iese din nari mirosul de bere si-atunci o las balta. Accentul de moldovean, privirea goala dar curioasa, inexpresiva dar care se vrea a dracu’ de patrunzatoare… i-ai vazut si tu pe astia. Nu-s ei chiar cei mai jos, dar, nevrand sa-mi rascolesc complexele de superioritate, spun doar ca stralucirea nu le e tocmai caracteristica.
Apoi mai ai nenea obisnuit cumva cu drumurile lungi. Pe langa troller-ul rosu pe care il tragea dupa el cu semetie, mai are plasa cu baxul de servetele, integramele, papucii de casa, rosiile si branza. Saluta mai din varful limbii decat mine si se face mai comod decat in fotoliul de acasa. El e cu ziarul si ochelarii de citit. Pantofii “aia buni” ii impatura cu grija intr-o pagina dubla inainte sa-si indese laba piciorului intr-o pereche de slapi de casa scoasa din aceeasi foaie.
Sunt rea si judec dupa 3 aparente si jumate. Asta e.
In fata mea e o domnisoara mai insipida, incolora si inodora decat apa. Cerceii micuti, inele deloc iesite din tipar, inceput de acnee pe barba, tipica post-adolescenta anti viata sociala, cu idei si principii bine inradacinate dar prost concepute despre unicitatea personalitatii si banalitatea ambalajului. Citeste o carte de rahat, dar care s-a vandut bine, un fel de “Codul lui da Vinci” al femeii de peste 40 de ani. Ea are cam jumate din anii astia. Pre-maturizarea asta nici nu mi se pare surprinzatoare.
Causticitatea cred ca o am pe fondul unei dimineti nereusite, fara cafea, tigari sau Cola. Sunt o suma de vicii, defecte si ceva calitati. Daca ar lua ei creionul in mana, insa, m-ar desfiinta greu pentru ca ma ascund bine de tot. Dar, daca tot sunt cu ochiul critic pe compartiment, nu pot sa fac opinie separata si sa nu o abordez si pe cea care citeste si scrie, se uita in jur si nu schiteaza nicio expresie in afara de aparenta ca isi noteaza mental detaliie. Diferenta e ca apoi le imortalizeaza cu creionul pe hartii impaturate in 4, ca sa isi aduca aminte vesnic de penibilitatile momentului.
Poate in fond toti sunt oameni buni, dar eu prea rea ca sa le extrag nuantele pozitive, prea inchisa ca sa-I pot picta in pasteluri, prea critica incat sa-I pot lasa necomentati. O sa-mi para rau poate. Dar nu acum.

Din

Din tine o sa rup doar foile care imi plac. Doar foile care ma fac sa zambesc, cele care-mi suiera cate-un suras. Nu vreau altceva decat sa imi fac coifuri de hartie scrisa frumos cu litere inca neinventate.
Mai demult, ti-as fi absorbit si copertile si paginile goale, si cele de multumiri, mereu pentru altcineva. Ti-as fi citit literele asa cum as fi vrut eu sa le asimilez, ti-as fi adorat scrisul haotic. Te-as fi luat apoi in brate, te-as fi mangaiat inertial si, undeva foarte adanc in mine, as fi sperat sa nu imi spui nimic, sa nu imi schimbi plasmuirile. Si tu nu imi spuneai.
Acum, insa, atat de mult balast ai strans in cartea ta, incat sunt putine paginile pe care le vreau. Sunt putine cuvintele pe care mai incerc sa le descifrez. Sunt atat de multe cele in care nici nu vreau sa ma gasesc. Le voi strange pe toate si-o sa mi le lipesc pe un perete, sub o imagine mare cu un zambet rupt. Care a fost, totusi, un zambet.
Te voi inchide in curand, voi uita ce e sub zambetul rupt, voi sti doar ca, la un moment dat, am zambit citind si descifrand ceva ce acum sta atat de deschis, insa atat de bine ascuns intre randuri. Si poate voi zambi si atunci.

Dar astazi ...

Ma uit prin tine prea des. Prin tine, adica nu te mai vad. De fapt, vad. Dar nu stiu exact ce. Nu stiu daca tu esti ceea ce ar trebui sa vad, sau ceea ce ar trebui sa fie mereu in fata mea. Ma sperie atat de aproapele tau si mult prea departe al meu.
M-am visat in alb-negru. Zburam si eram fericita, insa fara tine. Ti-auzeam vocea, undeva de departe, ca si cum erai la celalalt capat al unui telefon indepartat. Imi spuneai ca ma vezi atat de langa tine si ca vrei sa-mi vorbesti cum imi vorbeai odinioara. Imi spuneai ca totul era la fel si ca in lumea mea te-ai instalat acum permanent. Ca ti-ai facut o camera mica, in care ai un pat, o masuta cu carti, o veioza si o scrumiera. Ca pachetul de tigari era pe jos, langa foile pe care imi scriai cate-o scrisoare imi fiecare seara. Desi eram langa tine, imi scriai cate-o scrisoare. In fiecare seara.
Am intrat intr-o dupa-masa in camera ta, batea soarele si era portocaliu de toamna. Ti-am lasat niste flori pe masuta, langa cartea pe care-o uitasesi deschisa. Tu dormeai si te-am invelit. Pe jos erau toate scrisorile pe care urma sa mi le trimiti, m-am asezat si le-am citit. Te-ai trezit cand deja fumasem a sasea tigara din pachetul tau. Mi-ai citit tu scrisorile, te uitai la mine si zambeai. Eram desculti pe jos, in lumina portocalie, in mica ta camera.
Si-apoi, fara motiv, m-am ridicat. Am zambit frumos, ti-am pupat fruntea si am plecat. Inca nu stiu exact de ce, dar tremuram si aveam un nod in gat. Nu am putut sa iti spun nimic si tu nu ai vrut sa imi dizolvi linistea.
Uneori, chiar cred ca nu te mai vad. Ca, undeva in tine, imi pierd fiecare privire. Ca ai devenit altceva.
Ai vazut ce ti-am scris pe-o foaie? “Imi pare rau. Dar astazi nu imi e dor de tine”

Dar.

Mi-e dor de tine astazi. In frunzele pe care le calc, in cana din care am baut cafeaua dimineata, in pachetul de tigari pe care il mangai involuntar, uitandu-ma in gol… in fiecare gest e cate-o parte din tine. Cate-o parte din ce mi-ai lasat, din cate-un gand de-al nostru. Dintr-un cuvant, sau dintr-o poveste. Dintr-o nebunie sau dintr-o copilarie.
Te am in muzica. Si te am pe perna. Te am atat de langa mine, dar atat de departe, dureros de niciunde. Infiorator de “acolo” si mult prea putin de “aici”.
Pardoseala mi se scurge de sub picioare si alunec spre etajul de jos. Spre un alt univers, care sper ca ma va duce la tine, in final.
Atat de mult “tu” si atat de putin “eu”.

Gri

“Lasati orice speranta, voi cei ce intrati” (Dante).
Uneori ai senzatia ca asta scrie pe sufletul celor cu care interactionezi. Ca te avertizeaza sa nu mai ai asteptari, visuri, ganduri marete. Si-ti pare rau. Iti pare rau ca ai ajuns intr-un cvasi infern fictive, din care nu mai poti sa te ridici pentru ca ei nu te mai lasa sa zbori.
E ciudat cand iti dai seama ca totul tau s-a intors pe dos. Ca in loc sa spui “dragoste”, “frumos”, “zbor”, poti zice doar “cacat” si “jeg”. Ca, in loc sa visezi lumi pictate in acuarela, pe care le modelezi cum vrei tu, lumi care te faceau sa plutesti cu ploaia, acum ai ochii larg deschisi spre un univers in carbune, cu miros de praf si de hoit. Incerci sa-ti strangi pleoapele, sa iti pui mainile pe fata, dar nu poti decat sa privesti continuu, sa cazi in propria-ti depresie, sa te scalzi in deznadejde, in urat si in lugubru.
Cand oamenii rad, un sunet dement impresoara pretutindeni-ul, pielea devine aspra si capul iti plesneste, iar singura ta dorinta e sa te ingropi in mal, sa nu auzi nimic din isteria ce te-nconjoara. Dar nu o sa poti, ar fi prea usor sa te sufoci in liniste.
Uneori inca speri ca e doar un vis, ca te vei trezi si ea va fi langa tine, iar tu te vei uita cat de linistita doarme cu mana ta peste mana ei, o vei saruta incet si vei merge sa faci cafeaua. Dar cvasi-infernul fictiv e acum realitatea, iar ea e cel mai frumos vis, pe care nu-l vei mai putea visa niciodata.