As putea.

Ti-ar placea sa fiu pleoapa ta? Ai inchide ochiul drept, dar pe ochiul stang as fi eu, intinzandu-ma si arcuindu-mi spatele peste irisul tau negru. Ti-as mangaia pupila insesizabil si ti-as gadila genele. M-ai lasa? M-ai lasa sa fiu pleoapa ta stanga?
Nu mi-ai mai spune povesti mereu…
Atunci vreau sa fiu timpanul tau. As filtra sunetele si le-as transforma in zgomot de mare, in cantece de pian. Te-as face sa auzi cum zambesc la rasaritul soarelui, sa il auzi cand tasneste din mare. Ti-as spune povesti frumoase, cu ei doi de demult, as fi sunetul intregii tale minti.
Dar tot nu m-ai putea tine in brate…
Atunci… atunci as putea sa fiu vantul… sau o adiere. Te-as inconjura in fiecare zi si ti-as sulfa povesti suierate. Uite, vezi, asa ti-as spune si povesti. As putea chiar sa te fur. Te-as ridica in brate si am zbura, fara sa ne oprim… eu o adiere jucausa si tu copilul indragostit de vant si de legendele lui.

El pleaca ochii incet si lasa o lacrima sa ii alunece pe obraz, nemaiavand curajul sa deschida ochii, sa infrunte o lume fara vant, fara mangaieri de pleoape si fara cantecul marii.
“Eu … eu as vrea doar sa fii aici”

Mecanic.

Ma vezi din nou dupa atata timp. Ani de schimbari, de maturizari, de frangeri, reculegeri, iubiri, carti, pasi, toamne, frunze, plaje, calatorii. Intre noi au fost toate astea, fiecare ma trimitea cu cate un pas mai departe de tine, de copiii aia doi din parc.
Ma iei in brate ca si cum ai imbratisa un vechi coleg din clasa I, cu care nu ai vorbit niciodata prea mult, dar situatia oarecum ti-o cere. Remarci superficiale, mereu le-am urat pe asta, imi par ca ma indeparteaza. O doza de Cola cu un pai negru, o tigara care-mi face mainile sa se opreasca din tremurat, o hartie rupta in bucatele in buzunar. Stam fata in fata, parca nu ne-am fi cunoscut. Ah, ce dor imi era de tine; cat de schimbat si de acelasi esti; cat de departe e copilul; cat de departe esti tu!
Plecam, “ne vedem curand, sunt prin preajma”. Esti aproape mereu, cativa metri, doua telefoane. Te vad, te ignor, ma vezi, trec pe langa tine, ma opresc, ma privesti, imi tremura vocea, plec, ma uit inapoi, te vreau.
Fumez, ma misc in ritmul unui sunet pe care nu il deslusesc. Miroase a gheata, a cald si a menta, a ameteala dulce si vapori de alcool. Dansez si te vad, undeva mai departe, imi zambesti complicitar, inchid ochii. Mi-e dor de tine.
Vii, ma iei de mana si alergam. Cliseule, opreste-te, te rog. Unde mergem? Ma opresti, ma asezi, ma atingi. Te privesc, de ce nu pot sa ma uit altundeva? Involuntar te mangai cu toata palma, ca centrii tactili sa te aboarba in totalitate. E liniste, pentru prima data nu mai e realitate, e doar noi. Ma strangi, ma saruti, ma atingi, ma iubesti, ma tii, ma faci sa zambesc, zambim, suntem departe.
Plec fumand o tigara. Atat a fost totul. Doar cateva fumuri pe care le-am tras cu atata sete pentru ca tocmai atunci aveam nevoie de o tigara. Doar particule ce se degradeaza rapid in aer, cum se distrug cerculetele de fum.
“Dormeai? Stii, azi mi-e dor de tine. Poti sa ma iei de mana?”

//Leapsa :)

primita de la "Ma ning in fluturi"
Ce as face cu un borcan...
- as pune inceputul cate unui vis, ca sa mi-l reamintesc, asa cum iti amintesti un vers dupa primul cuvant
- as face o mica plaja si o mare, iar din cand in cand l-as agita ca sa fie valuri mari
- colectie de tigari
- i-as da un nume, l-as decora frumos si l-as aseza undeva in camera
- as strange scrumul tuturor amintirilor mele.

Daca aveti si voi ganduri cu un borcan, feel free to share.

Ascunsa intr-un ceas de mana...

Ascunsa intr-un ceas de mana, ea asculta timpul ce-i spunea povesti. Incet, cu pasi domoli, se plimba printre cifre si ace, in camera ei ferita de lume.
Poate ca inainte i-ar fi pasat ca timpul nu vroia sa o astepte, dar acum, pitita in timp, contempla firav ticaitul ce ii era zgomot de fond. Vedea lumea de pe mana lui, fiecare detaliu, fiecare fata si fiecare mana. Era acolo, langa el, experimentand mental tot ceea ce el simtea si atingea. El ii simtea prezenta, ca o fantasma ce-i purta pasii.
Timpul ei trecea, ea se balansa pe secundar ca pe un leagan, sarea pe minutar si se misca lent odata cu el, dansand ore si minute. Uneori ea canta si atunci el, auzindu-i vocea stinsa, zambea fara sa stie de ce. Cand ea plangea, timpul isi castiga independenta si alerga nebun inainte si inapoi, insesizabil. Timpul o simtea acolo si ii spunea povestea lui eterna, pendularea nesfarsita la care era supus.
Dar el, el o purta la incheietura fara sa-si dea seama, nestiind ce-i parfuma mana cu scortisoara. Simtea ca iubeste ceva nevazut, o entitate ce-i bantuia mintea. El o stia acolo, la fel ca timpul, mereu acolo. Stiind asta, ea il iubea mai mult si zambea un zambet frant, constienta ca el nu va fi niciodata tangibil.

(Nu) Te iubesc (?) - pentru alti doi oameni dragi

Te iubesc. Pentru ca mereu ma saruti cand nu ma astept si ai grija sa imi placa. Pentru ca, uneori, imi atingi umarul cu atata tandrete incat incep sa cred tot ce imi spui. Pentru ca mereu cand suntem impreuna, imi soptesti ce deseori am nevoie sa aud, fara ca tu sa stii asta de fapt. Pentru ca stii ca sunt dificila, paradoxala si ciudata si accepti asta, desi mi-o repeti atat de frecvent.
Te iubesc? Am momente cand sunt atat de suparata pe tine, de devastata din cauza tuturor lucrurilor pe care tu nu le faci. Mi se intampla sa am stari dubioase din cauza simplei tale prezente ce ma ravaseste la un atat de profound nivel. Atunci simt ca pierd fluturii din stomac, ca uit ce ar trebui sa simt, ca nu imi bag in seama freamatul.
Nu te iubesc. Pierd ceea ce ar fi trebuit sa pastrez; detalii semnificative, locuri si fete. Am pierdut contactul cu noi pe parcus. Nu stiu inca exact daca asta am vrut, dar se intampla. Ma hranesc din amintiri, fie ele vechi sau noi, si uit ca amandoi ne-am maturizat in alte directii, ca ceea ce parea atat de usor si de firesc, devine un oarecare supliciu, o adevarata indoiala din partea mea.
Totusi, imi pare rau ca ai plecat.

Scrisoare unui necunoscut.

Cand stai multe ore inchis intre aceiasi 4 metri de vagon-compartiment, e imposibil sa nu alegi, mai mult sau mai putin aleator, cel putin un om pe care sa il analizezi intr-o oarecare masura.
Eu, in inter-city-ul mirific al zilei de azi, te-am ales pe tine, om aflat la 2 scaune distanta. Poate la un moment dat o sa te intrebi de ce tocmai tu, in bietul tau tricou bleu, blugii rupti si adidasii chinezesti, mi-ai sarit in ochi. Practic, nici eu nu stiu. Cert este, inca, e in mintea mea, tu ai un patetism aparte, care mi-a atras imaginatia.
E posibil sa fie doar un cacat de aparenta, dar e singura chestie dupa care ma pot ghida, ce-i drept – superficiala. Pentru mine, reprezinti oarecum un Frederic Beigbeder (scriitor francez) autohton, mai zdrentaros si cu o cocaina mai ieftina in sistem. Drogat, schitzofrenic, paranoic, genul de boem care, desi se invarte pe la patruj’ de ani, inca poarta jeansi rupti si se uita curios pe geamul trenului, asteptand statia in care sa isi fumeze tigara, probabil admirand decolteul blondei roz din stanga.
Iti arunci corpul in alte scaune dupa fiecare oprire, cred ca nu iti gasesti locul nicaieri, poate chiar e ceva mai general decat poa’ s-arate un mic obicei intr-un tren. Arunci priviri disperate in jur, cautand o Lolita sau o Lena (ca tot vorbeam de Beigbeder – citeste “Iarta-ma… ajuta-ma” , necunoscutule), pe care sa-ti imaginezi ca o regulezi intr-o seara, ametit de vodka si de cocaina, totusi cu atata sensibilitate incat sa para chiar normal, oarecum permis, si nu o actiune bolnava.
Mi-am imaginat doar un scenariu pe baza unor perceptii. Scenariu deranjant. Totusi permis, datorita fictivului. E totul o inventie a unei minti pe cat de bolnava, pe atat de creatoare in diectia asta.
Imi cer scuze si ma-nclin.

Am uitat

Ti-am spus de curand ca te iubesc? Am uitat, nu-i asa? Am uitat sa am grija de ochii tai si de mainile tale cu degete lungi. Am uitat sa ma uit atenta la tine si sa-mi simt picioarele alunecand incet spre o alta podea. Am uitat cum sa-mi tin mana pe gatul tau ca sa imi simti atingerea pana in maduva oaselor. Am uitat fluturii ce-mi alergau nebuni prin stomac atunci cand, si din gresala, ma atingeai. Am uitat sa imi strang ochii, ca atunci cand plecai, de frica sa nu iti vad despartirea. Am uitat sa plang in spatele tau din cauza tristetii mele cufundate in prea multe taceri. Am uitat sa tin in brate cu toata forta mea secretul mic si nevinovat al iubirii noastre. Am uitat si sa ma bucur de taina noastra ce era atat de pretioasa, de fragila si de puternica, totodata. Am uitat sa ma pierd in cuvintele ce le rostim amandoi fara melodie. Am mai uitat sa iti citesc cartea din suflet si sa stiu cum imi vei prinde mana, in fiecare clipa. Am uitat de banca pe care stateam uneori cu gandul departe la un om atat de aproape in sufletul meu. Am uitat cum tot ce imi doream era “atunci”, cand asta era tot ce stiam sa vreau, era tot ce ma bantuia. Am uitat toate astea, si imi pare rau… dar nu am uitat ca te iubesc.