Friday, December 29, 2006

Sambata... din altcineva.

"Te trezesti intr-o dimineata cu un gust amar in gura, cu dintii incarcati de visele noptii, degetele de la maini umflate si urate, ochii mici si incetosati.

Iti dai seama ca asta faci de o viata intreaga. Te trezesti ca, la fel ca in fiecare zi, sa iti repeti activitatile zilei precedente. Incepi sa te intrebi pentru ce?

Pentru ca rutina asta a ajuns sa iti domine viata, si tu te lasi prinsa in ea ca si intr-un vartej din care nu mai poti scapa, si franghia parca incepe sa se invarta odata cu tine si cu miscarea circulara a apei.

Iti dai seama ca ai ajuns sa faci ceea ce ti se spune. Te trezesti, te duci la baie, te speli. Iti faci patul, te imbraci, pleci. La scoala sau la munca. Pentru ca asa trebuie. De ce ai ajuns sa crezi ca lipsa unei vieti personale e o chestie normala?

Iti dai seama ca nu mai stii sa iubesti. Ca a trecut perioada in care fiecare cantec siropos de dragoste iti dadea fiori, te cuprindeau amintiri placute si ganduri cu zambete zburau prin mintea ta. Acum de ce mai plangi cand auzi un cantec de dragoste? Pentru ca nu stii ce altceva sa faci? Sau pentru ca iti e dor sa iubesti si sa te simti implinita oarecum. Ti s-a indus in sistem conceptia ca dragostea te va desavarsi, ca tu ai o persoana care sa fie pe deplin compatibila cu tine si ca e jumatatea ta. Dar daca e la capatul diametral opus al lumii si sansele sa va intalniti sunt minime sau chiar nule? Atunci tu stai si astepti ca cineva sa vina la tine si sa iti spuna „tu esti jumatatea mea”.

Acum te-ai obisnuit sa nu iubesti si sa fii singura, tu si tigara ta, dupa care te ascunzi atunci cand iti e frica de o altfel de singuratate. De singuratatea salasluita in altcineva. De a te imparti pe tine, care oricum esti doar o jumatate, cu oricine altcineva.

Sufli si iti ascunzi din nou ochii inlacrimati de la atatea melodii de dragoste dupa fumul ce, la un moment dat, va inceta sa te mai acopere. Vroiai sa fie ca si niste socuri electrice? Sa le asculti si dragostea sa te umple din nou? Nu e asa. Te gandesti la faptul ca tu poate esti altfel. Tu nu ai nevoia obsedanta de dragoste pe care o are toata lumea. Tu crezi poti trai singura, cu scrum, fulare, maini si ceai. Cu vise ingramadite in bucataria mica a creierului tau."



Dar visele la un moment dat imi vor zbura. Ca si amintirea frumoasa, ca si scrumul de pe pervaz, ca si frunzele vechi si uscate ce le-am tinut in camera.
Vor zbura si va trebui sa imi cladesc altele. Poate in alta camera, poate in alte scrumiere, poate in alte lumi. Dar cu aceleasi maini, cu aceleasi miscari timide.

Thursday, December 14, 2006

vineri...

Stau in ploaie, in fata unei oglinzi imaginare. Singurul lucru aprins din si langa mine e tigara, nicotina ingropata in plamani. Cortina e trasa, lumea a plecat, totul e inchis. Imi inchid si eu ochii si ascult cum ma picura norii, cum zboara scrumul in aer, cum o scama de pe fular se joaca pe langa parul meu.

Imaginea din oglinda e distorsionata si se uita la mine cu o privire goala si rece. De pe acoperisul blocului vad luminite umede care danseaza in jurul unor puncte de reper nevazute. Construiesc in jurul meu un zid de fum si langa mine totul devine o ceata prin care nu vreau sa privesc decat cu ochii inchisi, cu genele planse de ploaie.

„Tu o sa ramai singura. Tu o sa ramai intre tigarile tale si lumea ta imaginara. Tu o sa ramai trista tragand anost dintr-o tigara care nu se va mai termina.”

„O sa te trezesti vreodata din visarea asta incetinita?”

Imi tin ochii inchisi, intr-o incercare surda de a pastra visul cat mai mult, de a tine zambetul ala pe retina, ce a-l lipi de pleoape pentru a nu-l uita. In pumnul stang strang amintirea aceea. Si nu ii dau drumul dintr-o ambitie prosteasca de a ma atarna de ceva care inca ma doare. Cand imi deschid pumnul, amintirea zboara si in palma imi picura lacrimi albastre si sarate. A disparut. Undeva. Acolo. Aici?

„Maine dormi mai mult. Pastreaza-ti somnul fara vise si trezeste-te cand soarele de sambata o sa iti zambeasca”

Monday, December 4, 2006

joi...

Pluteste atmosfera de sarbatori in jurul meu. Cumva m-am lasat purtata pe norisorul rosu al Craciunului si luminitelor ce licaresc prin oras. Imi intra fumul in ochi si lacrimez. Oamenii care stau langa banca mea se uita ciudat. Nu, nu plang de fapt. Nu am mai plans de atata vreme...

Ajung acasa si imi citesc gandurile. Ma simt ca si ecoul muzicii altciuva. Ce bine ar fi daca nu mi-as mai aminti nimic. Daca as putea sa imi traiesc clipa intr-un ritm incetinit, intr-o plimbare prin zapada neatinsa, intr-o melodie calma si linistita, zambitoare si visatoare.

Imi distrug amintirea vechilor pacate prin nebunia altelor noi... imi ard amintirile care mi-au lasat o pata stacojie pe inima. Pastrez banca scrijelita cu ganduri, bucataria cu fum de tigara, pachetul de Kent pe masa, mailurile zilnice presarate cu zambete, ziua de joi, luminitele de Craciun, ochii inchisi si mainile pe fular.

Imi continui plimbarea printre aburii de ceai ce danseaza intr-o miscare spiralata cu fumul de tigara... inchid ochii si zambesc. Ne vedem joi... intr-o joi mai insorita...